Încă o înfrângere, rostogolirea continuă, iar atmosfera de pe teren pare să fie în continuare una de idilică și patriarhală liniște
Încă un meci slab, acest 1-2 pe teren propriu cu Oțelul, venit după două săptămâni de pauză, în care în loc să se repare stricăciunile ultimelor eșecuri, tabla de pe casă pare să se fi crăpat și mai mult.
Eșecul intrat în obișnuință
Ceea ce deranjează poate chiar mai mult decât tabelele mai mereu defavorabile ale anului 2024 este obișnuința cu eșecul. Sau cel puțin din exterior asta se vede. Că nimeni nu pare să sufere, că fiecare (jucător, antrenor) are ca scop ca despre el să se spună ”da, domnule, și-a făcut treaba”. E o lentoare și o moliciune, lipsește dorința de a arăta că nu asta e valoarea echipei. Acutele și reproșurile, dacă există, se manifestă doar în vestiar. În teren nu se vede niciun fel de ambiție, niciun pic de furie. Un fel de resemnare mioritică! ”Păsărele mii și stele, făclii”.
Când ”mediocrii” îți dau călcâie și ”rabone”
Când te învinge a treia oară la rând Oțelul, înseamnă că e mai bună decât tine, deși valoarea de Transfermarkt a gălățenilor e de trei sferturi din a ta, iar fondul de salarii, în cel mai bun caz jumătate. Dar această echipă, definitoriu doar harnică, fără veleități, vine și te domină pe teren propriu, iar tu n-o poți contracara. Îți marchează două goluri, mai ratează un penalty, vine un fundaș central și-ți dă gol cu călcâiul (dacă reușita lui Bauza cu Dinamo am cântat-o pe șapte portative, merită și Cisse măcar câteva fraze muzicale), Maciel centrează din ”rabona”. Raportul șuturilor e 14-6 pentru ei (7-4) pe poartă. Așadar, victorie logică. Prin urmare, înfrângere la fel de logică.
Lipsă acută de ambiție!
Chiar și după prima jumătate de oră, la 0-1, privind lista rezervelor, n-aveai cum să nu rămâi optimist. Bahassa, Baeten, Jibril, Blănuță, Mascarenhas, Pop, Sidibe. N-ai cum să nu te scoți după pauză! Dintre cei șapte, cinci au pășit pe gazon (mai puțin Baeten și Jibril), iar patru dintre ei (cu excepția lui Sidibe, care a avut acele două ocazii din final), au făcut FI-GU-RA-ȚI-E! Adică nimic! Deși unii dintre ei au avut la dispoziție 40 de minute, primele trei modificări, concomitente, fiind operate în minutul 55. Ipostaza de rezerve nu i-a ambiționat niciun pic, n-au avut de arătat nimic nimănui, înseamnă că statul pe bancă le convine! Iar în situația aceasta de platitudine și de plictiseală au mai fost și câțiva dintre cei care au figurat în primul 11. Comportament de inși care au fost treziți din siesta de duminică după-amiază și trimiși, împotriva voinței lor, să joace fotbal. Sau măcar să-l mimeze! În orice caz, să-l păcălească!
Năduf! Arțag! Obidă!
Normal ar trebui spus că astfel nu se ajunge nicăieri. Ba se ajunge. La matineu! Direct, fără baraj! E nevoie nu de ceas deșteptător, ci de sirena pompierilor, de ”alert” pe telefoane, de căldări cu apă rece vărsate în cap. Cine spune că în meciul cu Oțelul au fost câteva execuții reușite, are dreptate. Au fost, dar mult prea puține față de cât cere fotbalul de astăzi. E nevoie de mult mai mult, de năduf, de arțag, de obidă (cuvinte arhaice, însă mai ilustrative decât alesul limbaj corporatist contemporan), de ambiție, de reacție pozitivă. Încă mai e timp, dar dacă acest somn de după amiază va continua, la un moment dat s-ar putea să nu mai fie!
