În afară de România și SUA, mai știți vreo țară în care Serviciile secrete să fie atât de des pomenite? Americanii reprezintă marea putere a secolului trecut, acum e război pe două continente, e normal. Dar la noi? Românii i-au depășit pe yankei din punct de vedere al mediatizării acestui personaj colectiv și ocult.
Dacă deschizi televizorul, afli că Serviciile secrete înregistrează, Serviciile Secrete pun la dispoziție, Serviciile secrete fac ședințele de sumar în presă, Serviciile secrete aleg băieții de nădejde (asta-i 100% adevărată), care au voie să intre în afaceri cu Statul. Cred că se miră și securiștii - "ia uite, dom'le, cat muncim!"
Imediat după revoluție, românii l-au tuns la chelie pe Filip Teodorescu, probabil cel mai important om al nostru de spionaj extern din perioada 1985-1990, și l-au livrat tuturor agențiilor de profil, într-un proces televizat. 007 din întreaga lume - cu gurile căscate. "Noi habar n-aveam cum arată Filip Teodorescu, iar românii îl pun pe tava, ca la Master Chef". Sigur, nu se știa pe aici, în '90, ce-i Master Chef.
Excesivi în toate, am radiat, după ce s-a rupt Cortina de Fier, "ce era bun în Securitate" (nu-mi închipuiam că voi scrie vreodată ce am pus între ghilimele), iar după 2000 am umplut patria de James Bonzi.
Asta îmi aduce aminte de o întâmplare din fotbal. Nu e prima dată când o povestesc. Și o voi mai povesti, fiindcă e delicioasă. Prin anii '80, o brigadă de arbitri zbura în străinătate, pentru un meci din cupele europene. La un moment dat, unul dintre tușieri a fost abordat, în avion. "Ce faci, bă? Nu ne-am mai văzut de vreo 15 ani, de când am terminat amândoi «mânăstirea» Băneasa". Arbitrul dădea din colț în colț. Jenat, a șoptit: “mă duc să arbitrez un meci internațional". Iar colegul lui de la Secu a replicat, admirativ și memorabil: "ooo, am intrat și în fotbal!"
În '90 nu știam câți securiști avem, acum sunt mai mulți securiști decât știu ei că sunt.
