Oltenilor le lipsește de foarte multă vreme victoria! E cel mai vizibil neajuns! Și cel mai deranjant sentiment din fotbal și din viață. Acela de a nu (mai) câștiga.
De la 2 februarie (2-1 cu Dinamo) au trecut mai bine de două luni. Să stai șaptezeci de zile fără victorie e mai greu decât să stai fără apă, fără hrană. Nimeni din jurul echipei nu pare să aibă veleități de șaman…
”Jose”, mai altfel
Eugen e populat cu opinii. Nu doar crede ce spune, dar și spune ce crede. Are idei, traversează uneori frustrări, macină controverse. Are umor, din acela în care caterinca vestiarului se combină cu experiența și cu un pic de oltenism de Teslui. La aproape 48 de ani a trăit destule în fotbal (și în afara lui), încât să nu-i fie frică să exprime ce gândește. Poate veni la orice echipă cu aceeași seninătate cu care poate și pleca. Poate doar în ceea ce privește plecatul, de venit vine la Craiova cu ochii închiși.
”Să nu-L mâniem pe Dumnezeu”!
L-am auzit pe Trică vorbind imediat după recentul 0-0 de la Iași. Când toată lumea era încă sub impresia ratării lui Sidibe, bara aceea din minutul 92, când încă se spumega (inclusiv în editorialul deasuprasemnatului) despre năzbâtiile arbitrajul video, ”Jose” a venit la microfon și a spus că nu trebuie să-L mâniem pe Dumnezeu. Atunci, la cald, nu ținea seama doar de ceea ce îi convine, de ceea ce ar fi vrut el să se întâmple, ci de ceea ce se întâmplase cu adevărat pe teren. Da, bara aceea existase, VAR-ul tăiase dacă nu din punctele Craiovei, măcar din elanul ei, însă la fel de aievea se întâmplaseră și cele două intervenții providențiale ale lui Gurău, dar și imensa ocazie a lui Kabran, spre final de meci, într-un moment în care n-ar prea mai fi fost timp de recurs. Și-atunci, da, mai bine să nu-L mâniem pe Dumnezeu!
Dezobișnuirea de victorie
Ca să știi ce-ai de făcut pe mai departe, mai întâi trebuie să-ți dai seama de ce ți se întâmplă. Ce e cu tine, prin ce treci. Când legi victoriile, totul pare că e simplu, că vine din valoare, poate chiar din inerție. Când n-ai mai câștigat de șaptezeci de zile și te-ai perpelit în așternut vreme de șaptezeci de nopți, îți pierzi încrederea, ai impresia că nu mai ești în stare de nimic.
Teama, la diferite înălțimi
Plus că intervine teama, un sentiment instinctual. Exemplu: trageți pe podeaua din sufragerie două linii, ca o scândură lată să zicem de o jumătate de metru. Plimbați-vă printre marginile trasate până la capăt, acolo întoarceți-vă și reveniți în punctul de plecare. Vreo problemă? Niciuna, totul e floare la ureche. Acum imaginați-vă scândura de aceeași lățime fixată pe două scaune, la jumătate de metru de sol. Parcă e ceva mai greu, nu? Dar tot nu e mare lucru… În fine, închipuiți-vă aceeași blană de scândură fixată (bine!) la capete deasupra unui hău de 20 de metri. Nu mai e deloc simplu de mers pe ea, pentru că intervine teama. De a nu reuși, de a pica, de a se întâmpla ceva rău.
Teama se combate prin curaj
Acum scândura Craiovei e doar ridicată pe cele două scaune, dar poate oricând fi suită deasupra hăului. Tocmai asta nu trebuie să se întâmple! Curajul lui ”Jose” Trică, nonșalanța lui, ar trebui transferată jucătorilor. Ideea de a face totul să dispară acea teamă, ca scândura să fie iarăși pe sol, în siguranță. Un succes duminică la Botoșani ar fixa cât de cât liniile pe dușumea. Succes, victorie, nu altă remiză paliativă!
