De fiecare dată, fiecare dintre noi murim seara, puţin, şi re-înviem dimineaţa, când vedem lumina soarelui şi începem o nouă zi. Într-un fel, în mod inconştient, parcă ne bucurăm, în fiecare dimineaţă, că ne trezim, că Dumnezeu, sau Natura sau ceea ce ne-a creat pe noi, într-un fel sau altul, ne-a mai dat o şansă, încă o zi, în care să facem lucruri bune, sau să greşim. Greşeala nu este neapărat o vină, este cumva înscrisă în codul genetic al fiecăruia, toţi avem, înlăntrul nostru, o dispobilitate, mai mare sau mai mică, de a greşi. Dar, ce este, până la urmă, greşeala, cine stabileşte limitele? Aici intrăm într-o întreagă filozofie şi nu mai merg mai departe cu supoziţiile, pentru că s-ar găsi prea mulţi care să vrea să mă corecteze.

Revin la trezirea de dimineaţă şi la razele soarelui care îţi întâmpină trezirea şi nu poţi să nu constaţi: ce fabuloasă este şi viaţa asta!... Despre când nu erai, nu îţi aminteşti nimic, poate durea sau nu durea faptul că nu eşti – m-am gândit, de multe ori, că faptul de a fi mort, nu doare –, dar constatarea imediată că eşti, că exişti, te face să zâmbeşti şi să te gândeşti imediat ce nebunii ai putea face în acea zi, ca să te simţi bine, că doar de asta trăieşti, nu?!...

Este fabulos să trăieşti şi să gândeşti liber! Păcat şi trist este că, de multe ori,  realităţile vieţii ne forţează să gândim conjunctural: avem preocupări exagerate legate de bani, de avere şi de profitul, licit sau ilicit, pe care-l putem primi. Dar nu toţi oamenii sunt la fel, cum nici o celulă din organismul care ne compune, nu este la fel ca celelalte.

Nu ştiu dacă aţi avut vreodată viziunea că toată această lume în care trăim nu este altceva decât o celulă dintr-un organism mult mai mare, imposibil de imaginat, dar care ne susţiunme pe toţi prin faptul că El există. Fie că îl numim Dumnezeu, sau altfel, ideea este că El există undeva şi, atunci când derapăm de la ceea ce ar trebui să fim, ni se trage preşul de sub picioare, ca să ne fie învăţătură de minte... Şi am tot luat pedepse din astea, de-a lungul istoriei, dar încă nu ne-am învăţat lecţia.

Probabil că puţini vor citi aceste rânduri şi, dintre cei care le vor citi, puţini vor înţelege ceea ce vreau să spun. Ideea este că trăim într-o societate canceroasă în care principala noastră boală este lipsa iubirii aproapelui, pe care ne-a lăsat-o Isus, ca dogmă şi recomandare. Nerespectând-o, nu ne diferenţiem prea mult de animale, doar ne îmbătăm cu ideea că suntem oameni, rasa supremă, cea care am schimbat faţa lumii... Uitând că această lume exista şi înainte de apariţia noastră. Din cele ce am citit, am aflat că şi dinozaurii aveau un fel de comunităţi în care se înţelegeau ca fraţii, un fel de societate a dinozaurilor în care ţineau unii la alţii şi nu făceau politică, ceea ce înseamnă că nu erau dezbinaţi, cum suntem noi, acum... Şi nu aveau calculatoare şi nici telefoane mobile, când mergeau cu autobuzul, toţi dinozaurii aveau câte o carte în mână şi citeau, citeau ficţiuni despre noi, cei care vom veni şi vom face numai prostii...