A apărut volumul de poezii intitulat „Fata din munţi”, Editura SITECH, Craiova, 2020, al poetei craiovene Doina Bonescu, afirmată relativ târziu în peisajul literar, dar care a reţinut atenţia mai multor scriitori şi critici literari contemporani.
Volumul beneficiază de o prefaţă semnată de cunoscuta scriitoare craioveană Mihaela Albu, din care spicuim:
„Scrisul Doinei Bonescu pendulează permanent între optimism şi pesimism, între asumarea trecerii şi refuzul toamnei, între conştientizarea faptului că „Ziua vine după noapte şi curcubeul după ploaie...”, dar şi că „Nu mai am certitudini, le-am pierdut, în timp”. Şi, totuşi, fire, prin constituţie, optimistă, autoarea depozitează în suflet şi memorie frumuseţea vieţii: „Privesc toamna. Flori de tei/ Mi-au rămas în gând hoinar,/ Le păstrez ca pe un dar/ Dintr-o vară luminoasă”. Numai că... vara trece, cum trec toate – natura întreagă şi existenţa, casa părăsită „îmbătrâneşte” („Prispa casei stă să cadă”), iar peste fiinţa umană „vine toamna”.
Ca odinioară, poeţii tradiţionalişti, esenţialul (şi esenţa!) pentru român, rămâne satul, cu tot ceea ce decurge din acest concept: viaţa tradiţională, natura în mijlocul căreia omul îşi trăieşte existenţa, animalele, păsările etc. În acest spaţiu-matrice tinde citadinul să se întoarcă (autoarea o spune chiar direct: „Să mă-ntorc mâine, în sat”), în gând purtând permanent „o potecă şi mult soare!”, sau o fântână cu cumpănă, un cuptor de pâine, „cerdacul de la vie”, iarba, florile, „căsuţele cu fum”, biserica din sat, iar mai presus de toţi şi de toate – bunicii! (...)
Peste tot – o exprimare directă, sinceră şi, nu de puţine ori, chiar patetică”.
Doina Bonescu scrie o poezie a amintirilor tinereţii, a reveriilor acelei vârste care, într-un fel sau altul, continuă şi la apusul vieţii şi poate că şi dincolo de Marea Trecere.
