Un poet important al Craiovei: Mihalache Tudorică

Un poet important al Craiovei, care a excelat, totdeauna, prin modestie şi har, este preotul Mihalache Tudorică – o voce lirică discretă a urbei noastre, dublată de o personalitate introvertită şi de mult talent.

 Mihalache T

În prefaţa celei mai recente antologii de poezie, intitulată „Să vă plâng un cântec sau să vă cânt un plâns”, regretatul critic literar craiovean, prof. univ. dr. Ovidiu Ghidirmic, scria despre poetul Mihalache Tudorică, următoarele:

(...) „Ceea ce realizează Părintele Mihalache Tudorică, în mod exemplar, în poezia sa, este o viziune cutremurătoare argheziană asupra existenţei, cum observăm, de pildă, în poemul „Arătarea”, care este – şi trebuie s-o spunem cu mâna pe inimă – unul dintre cele mai frumoase şi mai izbutite, din câte s-au scris în limba română, o capodoperă a literaturii noastre contemporane. Marea capacitate a unui poet este de a vorbi în numele tuturor, chiar şi atunci când îşi descrie propria-i dramă şi propria-i suferinţă. „Arătarea” vrea să însemne o prezenţă mai mult fantomatică decât reală, care nu şi-a trăit, propriu-zis, viaţa. Un sentiment adânc de frustrare a existenţei izvorăşte din acest poem. „Arătarea” suntem, de fapt, noi toţi.

Dar, mai bine, să lăsăm poetul să vorbească: ˂˂ Am trăit aproape pe furiş/ Fără să ştie nimeni, fără acoperiş.../ Am văzut cerul/ Rar/ Şi numai noaptea/ Iar locul unde stam nu-l ştia nici moartea ˃˃... ˃˃ Cerul mi-a fost mormânt, nu acoperiş.../ În guri de şerpi, de vipere, de şobolani,/ Mi-am aflat somnul şi odihna/ Numai acolo mi-am găsit tihna.../ Îngerul morţii m-a căutat şi nu m-a găsit/ De aceea şi moartea m-a părăsit./ Plapumă mi-a fost mireasma lumii -/ Eu am supt la vulpe, nu la ţâţa mumii ˃˃.

Nu am mai citit asemenea versuri de la poetul „Cuvintelor potrivite” şi al „Psalmilor” încoace”.

Deşertăciunea vieţii este reflectată cel mai mult, în poezia „Deretic”: ˂˂ Fac curat./ Mătur pământ şi rămâne pământ./ Până unde mătur pământ,/ Până unde rămâne pământ./ Nu ştiu./ Fac curat./ Pun frunzele pădurii pe aţă,/ Număr cutele copacilor/ Şi firele de pe oile stânii.../ Deretic./ Habar nu am/ Că voi număra până la sfârşitul lumii./ Mai întâi însă fac curat./ Zi şi noapte mătur pământ./ Zi şi noapte rămâne pământ ˃˃.

 

   

X

Right Click

No right click