„În tot ceea ce facem, suntem guvernaţi de predestinare” (III)

Un interviu, realizat în octombrie 1998, cu regretatul scriitor şi parapsiholog român Ion Ţugui

Ion Tugui

În acest început de mileniu trei se evidenţiază, pretutindeni în lume, un interes excepţional, manifestat, adeseori, ca o obsesie colectivă, focalizat asupra fenomenelor imateriale atestabile, dar şi asupra sensului Credinţei şi chiar legitimării ei în existenţa terestră, dar, mai ales, în existenţa de dincolo de existenţa în scopul material.

Acestui interes a încercat, de-a lungul unei vieţi întregi, să-i răspundă regretatul scriitor şi parapsiholog român Ion Ţugui – autorul unei cărţi care a devenit best-seller, în anii ꞌ90, intitulată Şapte ani apocaliptici –, plecat dintre noi, poate într-o lume mai bună, într-o seară de februarie 2002. Prin tot ceea ce a făcut, el a încercat să exprime, cât mai aproape de adevăr, un anume mod de receptare a Esenţialului Lumii, Universului, Credinţei, Creaţiei.

Ion Ţugui este autorul a peste 50 de cărţi, cuprinzând poezie, proză, fenomenologie paranormală, iar, prin acest interviu, am încercat să revelăm câteva din adevărurile fundamentale în mijlocul cărora trăim şi murim.

„Problema civilizaţiei noastre este dezinstictualizarea

-   E.M.: Se află civilizaţia umană în evoluţie, sau în involuţie, având în vedere şi ciclicitatea de care vorbeam mai înainte? De multe ori, m-am gândit că, dacă un eveniment, sau altul, din istoria lumii, ar fi luat o altă întorsătură decât cea pe care a urmat-o, poate că altfel ar fi arătat lumea, astăzi, poate că altul ar fi fost itinerariul nostru către Dumnezeu şi, implicit, destinul şi modul în care finalizăm evoluţia spirituală ar fi fost altele?

-   I.Ţ.: Paradoxul este următorul: că, de fapt, orice civilizaţie care se află în evoluţie îşi prepară, mai întâi, zonele crepusculare care o vor duce la pierzanie, iar după aceea, prin intermediul fenomenelor antropice pe care le produce civilizaţia însăşi, ea se autodistruge. Ideea este că orice evoluţie are finalitatea în autodistrugere, ceea ce, fireşte, poate fi considerată o involuţie. Există butada că nu ne interesează cum murim, esenţial este să murim frumos!... Adică, până la urmă, să murim într-o civilizaţie extraordinară, plină de strălucire, de bunătăţi şi de plăceri de tot felul… Psihic, civilizaţia actuală este o civilizaţie a instinctelor. Dacă ne uităm în istorie, vedem că aceste fenomene au dus decât la prăpastie.

Omul nu mai este interesat de valori, de o trăire spirituală înaltă, nu are devotament în Credinţă, el a devenit nepermeabil, de pildă, la mesajele dumnezeieşti, la preceptele biblice, care îndeamnă la o anumită disciplină fizică şi morală. Trăim în civilizaţia instinctelor, pentru că, actualmente, vrem să consumăm cât mai multe bunuri de calitate superioară, vrem să ne satisfacem, cât mai complet, instinctele sexuale, vrem să acumulăm cât mai multe valori materiale şi aspirăm mereu la valorile materiale, şi nu la cele spirituale… Această artificializare a instinctelor este cumulativă şi, deopotrivă, ireversibilă. Orice criză de ceva anume produce revolte şi chiar lupte de stradă.

În sexualitate, dorinţa este totdeauna situată la o scară superioară necesităţilor fiziologice. Necesitatea unei vieţi sexuale ar fi, de altfel, destul de modestă. Ea scade mereu cu înaintarea în vârstă. Aceasta este necesitatea programată biologic, pentru o bună funcţionare glandulară şi pentru procreare. Dar dorinţa, şi nu necesitatea, este cea care îi face pe bărbat şi pe femeie să depăşească necesitatea, transformând dorinţa în obsesie şi, apoi, în viciu.

Ce face Religia? Credinţa religioasă propune un om pe care l-am putea numi omul bine temperat, adică un om care se conduce, în viaţă, după raţiuni superioare, nu după instincte, şi care trăieşte, într-un mod armonios, cu Natura şi, mai ales, cu Divinitatea. Instinctul este furnizor de foarte multă nenorocire. El este responsabil de înfăptuirea majorităţii crimelor, violurilor, jafurilor etc. Problema civilizaţiei noastre este aceea a dezinstinctualizării, adică a renunţării la regalitatea instinctelor asupra noastră. Dezinstinctualizarea nu se poate face decât pe baza adoptării unor principii superioare de viaţă şi printr-o înţelegere superioară a sensului vieţii, a Creaţiei.

-   E.M.: Cât de adevărată este predicţia, tot mai des auzită azi, că România ar fi Noul Ierusalim?

-   I.Ţ.: Este foarte greu să înţelegem că o perioadă de suferinţă a unui popor este, de fapt, o bonificaţie dată acestui popor, este calea spre o evoluţie superioară mai rapidă. Dacă este adevărat că România este Tărâmul Binecuvântat pe care se va petrece cea de-a doua venire, pe Pământ, al Mântuitorului Iisus Hristos, trebuie să înţelegem că acest drept se câştigă numai prin suferinţă şi că românii, într-un fel, au soarta evreilor, a poporului lui Moise.

Determinismul astral, pentru un popor întreg sau chiar şi numai pentru un singur individ, nu poate fi controlat de noi. Noi putem spune numai că nimic nu apare întâmplător în viaţa unui popor, sau a unui individ, că totul este programat astral şi că evenimentul istoric, care este materia primă a Istoriei, nu este, în exclusivitate, construit de oameni. Dincolo de oameni şi dincolo de Istorie există semnele astrale care determină astfel de evoluţii. Aceste semne astrale sunt ADN-ul Istoriei Lumii.

Singura noastră şansă este aceea de a ne întoarce la Dumnezeu, care este originea noastră incontestabilă şi atotputernică. Chiar şi cercetătorii de la NASA sunt mistici: la această întoarcere către Dumnezeu a lumii ştiinţifice au contribuit nişte studii care s-au făcut cam după Einstein, încoace, deci după anii ꞌ40, cu privire la Biblie. Ei au descoperit că revelaţiile biblice sunt, de fapt, adevăruri pe care ştiinţa contemporană le poate demonstra. Este o legitate divină şi cosmică următoarea realitate: tot ce a fost creat în Univers şi în natura pământească trebuie, prin evoluţie, să dispară din formele actuale, pentru a lăsa loc civilizaţiilor viitoare, care vor apărea ca rezultat al evoluţiilor materiale, dar, mai ales, spirituale. Infinitul este compus dintr-un ritm infinit de creaţii.

Credinţa este o chestiune de vocaţie. Există oameni care au vocaţia Credinţei şi există oameni pe care nu-i poţi îndruma, cu nici un chip, spre Credinţă, şi mai sunt oameni care, numai în urma unei traume existenţiale extraordinar de mare, ajung la Credinţă.

Fiecăruia dintre noi nu ne rămâne decât să facem tot ce este posibil pentru a fi cu Dumnezeu, şi nu în afara Lui.

X

Right Click

No right click