OAMENI CARE AU FOST: „Românii sunt un popor vital, iar retardarea economică nu poate fi un criteriu în a distinge între umanităţi”

(Fragment dintr-un interviu realizat, în 1998, cu scriitorul Patrel Berceanu, pe atunci, director al Teatrului „Colibri” din Craiova şi secretar literar al Teatrului Naţional „Marin Sorescu” din Craiova)

Patrel Berceanu

În 1998, regretatul scriitor craiovean Patrel Berceanu s-a dovedit a fi un vizionar, anticipând anvergura europeană a României, după tulburatul deceniu 90, cu mineriade şi politici autoritariste.

 „Prima mea carte a fost Sentimentul baricadei, apărută, în 1977, la Editura Scrisul Românesc, din Craiova, apoi, la aceeaşi editură, Poeme în mărime naturală; a urmat Întâmplarea cea mare, la Editura Eminescu (Bucureşti), în 1983. În 1991, volumul de poezii Lacrimi civile şi Noi povestiri după piesele lui Shakespeare, la Editura Dyonisos, din Craiova, în coautorlâc cu Doina Pologea, o carte, evident, de proză.

Mai semnalez apariţia mea într-o antologie editată în Marea Britanie, alături de alţi câţiva poeţi din România. Antologia se numeşte Young Poets in New Romania (Tineri poeţi din Noua Românie) şi a apărut la Editura Forest Books, cea care i-a publicat şi pe Marin Sorescu, şi pe Mircea Dinescu. Traducerea este semnată de Brenda Walker, în 1991.

Recent, am îngrijit şi prefaţat monografia spectacolului Titus Andronicus, cu actorul Ştefan Iordache, în rolul principal, pus în scenă de regizorul Silviu Purcărete.

Am scris de toate: poezie, cronică de teatru, eseistică, cronici sportive, jurnalistică…

Coperta Sentimentul Baricadei

(...) Vorbind, acum, despre jurnalistică şi ziarişti. Cu toţii am vrea ca presa să fie mai profundă în ceea ce scrie, dar, ceea ce nu înţeleg unii politicieni de azi este faptul că presa este permanent supusă presiunii de informaţie rapidă şi, dacă din punct de vedere deontologic, sună foarte bine că totul trebuie să fie verificat la toate capetele de informaţie necesară, dacă te apuci să verifici, în amănunt toate informaţiile, şi pe cele minore, nu mai ajungi să publici mai mult de câteva pagini pe lună… Ceea ce este imposibil! Rămânând ca lucrurile să fie reglate de dreptul la replică şi de alte forme pe care presa le poate pune la dispoziţie, pentru a se cunoaşte, în final, adevărul.

(...) Cei care au trecut în regim privatizat, am impresia că au preluat nu numai hainele, ci şi mentalitatea mai veche. Aşa că nu e de mirare să găsim patroni care se comportă ca nişte zbiri cu angajaţii şi cu toţi cei care intră în contact cu activităţile lor. Au rămas cu aceleaşi mentalităţi, vizavi de presă şi de adevăr. La privatizaţi, există ideea că, dacă sunt pe banii lor, au dreptul la un tratament privilegiat. Că, din punctul de vedere al moralei, sunt mai blamabile infracţiunile din sectorul de stat, decât cele din sectorul privat. Nici o milă nu trebuie să existe, dragi prieteni, în această privinţă, doar o eventuală înţelegere, când e vorba de fenomene largi, dar nu de imoralităţi. Când e vorba de a fura din drepturile statului, nu trebuie să existe nici o milă şi nici o circumstanţă atentuantă!

De adevăr nu se poate scăpa, adevărul poate fi numai amânat, iar calea justiţiei este încă o utopie, atât pentru patroni, cât şi pentru stat. Faptul de a acţiona presa în justiţie, oricât de debilă ar fi democraţia din România, la această oră, este o cale cvasi-închisă. Ea este ruinătoare psihologic şi obositoare pentru ziarişti, dar ziariştii trebuie să-şi asume această ipostază, pentru că sunt puţine ţările din lume în care ziaristul nu este şicanat, sau obstrucţionat.

Sunt ţări în care accesul la adevăr este obstrucţionat cu zâmbetul pe buze, sau este deturnat fără să-ţi dai seama. La noi, obstrucţionarea este făcută cu mitocănie, cu brutalitate şi superioritate, mediocră, de altfel… Patronii actuali din România ar face mai bine să aibă o relaţie corectă cu mass-media, pentru că punerea pe picior de război, între cele două tabere, este decât o soluţie de moment. Va trebui să înţeleagă că, la fel cum domniile lor aruncă pe piaţă produse finisate fugitiv şi vai de lume, sau expirate, este şi dreptul ziaristului, ca al oricărui om, de a greşi. Nimeni nu poate fi dincolo de greşeală dar, una peste alta, cum situaţia în România de azi este catastrofală, să ne ferească Dumnezeu de o Românie fără presă!… 

  • De ce nu prea se înţeleg scriitorii şi jurnaliştii? De ce fiecare se crede cel mai talentat, cel mai frumos, cel mai deştept?

Oamenii scrisului şi, mai ales, scriitorii, nu sunt solidari pentru că, de fapt, prin natura lor, sunt solitari. Numai că ei mai uită că sunt solitari şi, deseori, fac declaraţii de corp de elită al intelectualităţii române, care ar trebui să funcţioneze unit şi, la urma urmei, să reprezinte chiar un model de comportament în societatea românească. Scriitorii, ca grup socio-profesional, nu sunt nici mai răi, nici mai buni, decât alte grupuri socio-profesionale din această ţară. Partea proastă este că noi, scriitorii, facem ce facem şi lăsăm cititorilor noştri iluzia că am fi mai buni decât suntem. Scriitorul este o personalitate cu trepte, ca o rachetă care, pentru a funcţiona, are nevoie de mai multe motoare şi de mai multe trepte de ardere. Probabil că bunul nostru cel mai de preţ rămâne pagina literară, adică treapta care ajunge în stratosfera purificată de arderile interioare succesive. Ceea ce vedem peste tot sunt combustiile dure ale vieţii de zi cu zi.

O mică schizofrenie ne caracterizează şi pe noi. Ne-am creat şi noi grupuri şi ierarhii. Cei de jos, e firesc, caută, prin insurecţie, să spargă nişte ierarhii constituite în timp, în timp ce cei de la vârf caută să le menţină şi chiar să le amplifice. Pentru că scriitorul trăieşte în două planuri: planul social, al vieţii de zi cu zi, şi planul creaţiei artistice. Jucăm tare la suprafaţă, facem pe îngerii, uneori pe diavolii, nu ne respectăm în realitate... Probabil că nu vom funcţiona ca grup ceva mai unit decât dacă ne vom afla în faţa unui pericol comun, dar duşmanul comun este deja între noi, şi este vorba de concurenţă.

Dacă noi ne complicăm covârşitor estetica, evident, pierdem public. Dacă poezia este, totuşi, un gen care se adresează unui public mai restrâns, ar trebui ca proza şi teatrul să aibă o audienţă din ce în ce mai mare. Solidaritatea ar fi necesară şi pentru ziarişti, pentru că ziaristica este o meserie vitală, în sensul că ziariştii chiar din asta trăiesc, pe când majoritatea scriitorilor nu trăiesc din scris. Dacă scriitorii, de altfel, îşi mai pot permite să se mănânce între ei, la ziarişti nu ar trebui să funcţioneze acest principiu. Când un inamic comun începe să depăşească măsura, pot fi văzute fenomene de solidaritate în presă, de exemplu dacă este ameninţat de nu ştiu ce organe de stat...

  • Eşti de acord cu sintagma că un scriitor poate deveni, oricând, ziarist, dar un ziarist poate deveni mai greu scriitor?

 Părerea mea este că un scriitor nu poate deveni, oricând, ziarist. Eu am avut ocazia să angajez scriitori, pe unde am lucrat şi nu pot să spun că s-au descurcat prea bine. Şi nu pentru că nu ar fi făcut faţă profesional, ci pentru că aveau frâne interioare şi comodităţi interioare, fie un plus de scrupule, care îi împiedică să scrie cu viteză, să fie superficiali, şi aşa mai departe… Un scriitor are o lipsă de vervă, care este specifică ziaristului, adecvată zilei, şi nu ştieardă…Majoritatea ziariştilor nu provin din breasla scriitoricească.

  • Pe fiecare zi apar oameni care declară că vor să candideze la Preşedinţia României. Tu nu vrei să candidezi la nici o preşedinţie?

Nu pot spune că am o activitate politică, pentru că nu am timp de aşa ceva, iar, pe de altă parte, nu simt deloc că aş avea dimensiuni napoleoniene, de a putea face foarte bine mai multe lucruri deodată. Consider că e bine să-ţi ştii resursele, să le dedici locului de unde mănânci o pâine şi să te întinzi doar cât îţi e plapuma.

Referitor la întrebarea ta cu candidatura la vreo preşedinţie: poate aş candida la preşedinţia pescarilor, dar, acolo, supremaţia este deţinută de tovarăşii vechi, de peste 30 de ani de activitate şi pasiune şi, fără nici o glumă, nu aş avea nici o şansă, deşi se zice că această Asociaţie a Vânătorilor şi Pescarilor, unde sunt şi eu membru, este o asociaţie obştească. 

  • Nu am înţeles niciodată cu ce poate fi mai bun un pescar decât altul, dacă au acelaşi tip de undiţă?!... Peştele cunoaşte diferenţa dintre un pescar priceput şi unul mai puţin priceput, ştie să se ducă la momeala pescarului mai bătrân şi mai hârşâit în ale pescuitului?

E la fel ca la ziarişti: pot avea acelaşi tip de pixuri şi, totuşi, unul este mai bun decât altul. Toţi îşi aruncă undiţa în aceeaşi realitate, dar realitatea asta nu este de un metru pătrat. Sau dacă este vorba de pescar şi de un metru pătrat, pescarul adevărat ştie că, la ora “X” şi în funcţie de atmosferă, peştele muşcă. Există şi o anecdotă îngrozitoare: că, dacă eşti tânăr, e bine să stai acasă cu nevasta şi, dacă eşti bătrân şi ţi-ai pierdut potenţa, e bine să stai mai mult pe baltă!…

Aşa e şi cu ziariştii: unii ajung la peşte, alţii nu… Au acelaşi condei, aceeaşi gazetă, dar poate că unul cunoaşte mediul mai bine, momeala este mai bună… Iată, şi în convorbirea aceasta a noastră, eu mă simt mult mai liber, cu tine, decât cu alţi colegi şi este meritul tău şi al momelii pe care ai pus-o în cârligul dialogului nostru, de a mă face să mă simt mai bine. Cât de expresiv, asta rămâne de văzut, de asta nu mai eşti tu de vină.

  • Dacă te-ai afla în plenul unui for internaţional, de pildă în plenul Organizaţiei Naţiunilor Unite, şi ai avea la dispoziţie doar 3 minute ca să pledezi pentru România, cum ai face?

Nu cred că aş reuşi prea bine să fac ceea ce spui, dar, oricum, nu aş face-o formal. Aş reitera câteva lucruri: că nu suntem atât de negri, cum ne colorează mass-media internaţională şi opinia publică recurentă; că avem valori în domenii sensibile şi graţioase, care nu pot fi omise; că românii sunt un popor vital şi că retardarea economică nu poate fi un criteriu în a distinge între umanităţi.

Dacă poţi să spui despre români că nu sunt gospodari, de pildă, asta nu e un capăt de lume, dar de aici şi până la a torpila demnitatea poporului român – iată un pas care, din păcate, deseori se face, dar care, în faţa Lui Dumnezeu, nu poate fi făcut!...

afias Festivalul de poezie patrel berceanu Craiova Bailesti 2019 Copie 

În memoria poetului, eseistului şi omului de teatru care a fost Patrel Berceanu, Filiala Craiova (Oltenia) a Uniunii Scriitorilor din România a iniţiat Festivalul de Poezie „PATREL BERCEANU”, a cărui primă ediţie s-a desfăşurat anul trecut, în perioada 18-19 aprilie 2019, ediţia din acest an fiind amânată, din motivele cunoscute, pentru toamna acestui an. 

 

X

Right Click

No right click