OAMENI CARE AU FOST: Dan Bucur Mînătoru sau viaţa ca disidenţă

Au trecut aproape 36 de ani de la moartea, prin suicid, a poetului craiovean Dan Bucur Mînătoru – unul din exponenţii rezistenţei prin cultură, în timpul regimului comunist, ridicată la rang de concept şi mijloc de supravieţuire a actului cultural.

Dan Manatoru

Existenţa fizică a lui Dan Bucur Mînătoru s-a aflat sub semnul paradoxului, cei doi ocupanţi ai trupului său – omul şi poetul, întreţinând o continuă luptă, autodistructivă. parcă. De aici şi starea de încordare, de aici şi surescitarea maximă şi continuă... A trăit, a scris, a visat şi a fost paratrăsnetul multor premoniţii şi prigoanei comuniste, din cauza vederilor sale liberale, inspirate de muze.

A plecat discret din lume, la fel cum a trăit. Dacă a deranjat vreodată pe cineva, a fost numai din cauza felului său de a fi, parcă desprins din toate tiparele realităţilor pe care le trăim.

Nu a făcut averi pe pământ şi nici nu şi le-a dorit. Era mereu îndrăgostit, îmi spunea că se îndrăgosteşte de toate femeile cu care vorbeşte, pe care le vede pe stradă, sau prin autobuze… A avut multe viziuni şi multe premoniţii pe care, în mare parte, mi le-a povestit.

Prima premoniţie, majoră, pe care-mi spunea că a avut-o, a fost cea legată de căsătoria lui. Era curat trupeşte, nu cunoscuse nici o femeie, în sens biblic, când, un coleg de serviciu, i-a zis să meargă cu el în vizită la două fete. De cum a intrat în casa în care stăteau fetele, a realizat că roşcata va fi soţia lui, de care nu va scăpa până la moarte... A avut viziunea clară – parcă mi s-a derulat tot filmul pe care l-am trăit, ulterior!… Îmi spunea că a încercat să se împotrivească destinului care i se arăta, dar a fost în zadar. Nici nu a realizat când s-a trezit însurat, în toată regula: parcă ieri eram băiatul sărac, de la ţară, dintr-o comună vîlceană, care mă uitam la bucata de pâine ca la cozonac

Povestea veche, Bicaz, scrisă de el, spune multe despre cel care a fost Dan Bucur Mânătoru: Atunci a venit mătuşă-mea spre mine, plângând, şi mi s-a rotit în minte un gând: nu poate fi un vis, e mătuşă-mea, e ca şi mama mea, ea m-a crescut. În timp ce-mi strângeam mâinile, am simţit o uimire şi o senzaţie de bine şi am început să plâng. Mintea începuse să mi se limpezească. Am văzut lumină în ochii oamenilor, apoi zâmbetul. Am avut bănuiala că oamenii m-au iertat pentru întoarcerea mea, pentru slăbiciunea mea. Bucuria aceasta începuse să semene cu o fântână de salbe orbitoare, dar mă înşelasem. Nea Tenie a zis: „Şi când te gândeşti că urlă ziarele, cu Bicazul ăsta !… Noi te credeam acolo, ca pe un om care reprezintă satul. Noi te credeam săpând  la tunel”… M-am prăbuşit, plângând, în iarbă, la auzul acestor cuvinte. Era, ca să zic aşa, ca un leşin cu ochii în iarbă, lângă un muşuroi de furnici. Am stat aşa câteva clipe. O furnică urcase în palma mea, ca pe o cărare de munte. Am privit-o, mirându-mă de ea, că se află acolo, mişcându-se, ca vietate, în acele momente. Nu mai ştiam de câtă vreme mă aflam aici, la păşune, în Pîlşeşti. De ce-oi fi venit aici, direct ? De ce nu m-am dus, mai întâi, acasă ? Când m-am ridicat, Puşa mi-a strecurat, în mână, ulciorul cu apă. Am ştiut imediat că era apă din „Fântâna Rece” şi am sorbit cu poftă, după care mi-am spălat faţa, răcorindu-mă, şi iar m-am simţit bine. Ştiam că cele întâmplate acum îmi vor rămâne mult timp, neşterse, în memorie, ca o pată. Când am început să vorbesc cu mătuşă-mea şi cu Puşa am simţit, din nou, că redescopăr măsura timpului. Mă aflam în mai multă siguranţă, ştiam mai multe despre mine. Nu eram decât un tânăr slab, asta mi-o spuseseră sătenii în faţă, un tânăr care văzuse tunelul, dar care nu săpase la Bicaz…

A ştiut, dintotdeauna, că se va sinucide. Îmi spunea, despre această premoniţie a lui, adeseori, cu detaşare, parcă vorbea de altcineva, de un fapt divers, citit prin ziare. Îi ziceam, totdeauna, că exagerează, că se gândeşte prea mult la moarte. Îmi răspundea că nu e vorba de voinţa lui, că, pur şi simplu, a avut viziunea propriei morţi şi ştie că aşa va fi, că-şi va pune capăt zilelor. Tristeţea existenţei lui pământeşti rezidă şi din poezia  intitulată Haloul copilăriei: Mai sunt şi azi copilul îmbrăcat în lire/ Asediat de jucării şi de refrene,/ Printre atâţia nuferi, blânzi ca o mirare/ Ca-ntr-un acvariu de sfere şi desene,// Mai văd şi azi o lume transparentă,/ Printr-o petală de cristal, subţire,/ Călătorind între oglinzi, ca o părere,/ Printr-un halou suind în risipire.  

Un suflet mare, într-un trup obişnuit, a fost Dan Bucur Mînătoru. Spirit căutător, studios, cu sentimentul acut că trebuie să ştie foarte mult, pentru a ştii, de fapt, foarte puţin, petrecea ore în şir în compania cărţilor, prietenii săi cei mai apropiaţi care, după cum spunea, nu l-au înşelat niciodată.

Era un adept al conversaţiei, propice exprimărilor de concepte, de crezuri, de speculaţii. Recitea Heiddegger şi simţea nevoia să-l discute, să-l exprime, să-l explice şi să şi-l explice, în acelaşi timp. Avea darul de a alunga norii – orice necaz pe care-l aveai se risipea în faţa chipului său jovial, parcă nepăsător, parcă neatins de rău.

Coperta Minatoru

Se vorbeşte, astăzi, mult despre disidenţi, despre oponenţi ai regimului comunist totalitar. Cei mai mulţi îşi arogă tot felul de merite, se vor recunoscuţi eroi pentru fapte, sau gesturi, adeseori minore, pe care le-au avut atunci. Dar dacă disident este cel care, în mod intenţionat sau nu, s-a exprimat împotriva absurdului, a prostiei generalizate, a inculturii întronate în locul culturii, a proletcultismului agresiv (el a fost, în anii 70, unul dintre semnatarii apelului pentru eliberarea din închisoare a scriitorului Paul Goma), atunci şi Dan Bucur Mînătoru a fost un dizident. Un dizident mânat de insistenţă (uneori până la enervare) pe la uşile publicaţiilor literare şi editurilor vremii. Astfel, a trebuit să renunţe la mai mult de jumătate din poeziile care compuneau volumaşul predat Editurii Scrisul Românesc din Craiova, pentru că redactorul de la poezie i-a spus că respectivele poezii nu corespund

Ca urmare a împotrivirilor sale faţă de cerinţele regimului, a început campania de nepublicare a lui Dan Bucur Mînătoru, catalogat ca fiind nebun, paranoic şi iresponsabil… I s-au închis, pe rând, uşile redacţiilor literare şi chiar ale Studioului teritorial de Radio Craiova, unde, înainte, avusese rezervate spaţii radiofonice pentru lectura scrierilor sale. Era începutul sfârşitului…

S-a născut la data de 13 mai 1941 la Bucureşti şi a copilărit într-un sat vâlcean, încărcat de simboluri. Şi dacă, după cum spunea Lucian Blaga, la români, veşnicia s-a născut la sat, atunci, cu siguranţă, o parte din această veşnicie a trecut şi prin copilăria lui Dan Bucur Mînătoru.

Impactul cu oraşul, în adolescenţă, nu a fost fără urme. Au venit, apoi: prima dragoste, primul film, la cinema, prima plimbare în parc, prima femeie…mult mai coaptă decât mine. Am fost mulţumit că îmi satisfăcusem, cel puţin pentru o vreme, curiozitatea. Mai omorâsem un mister.

Nu a scăpat niciodată de teama că este urmărit, filat, pândit. Puţini ştiu, de pildă, că Dan Bucur Mînătoru era internat cu forţa, la Spitalul de Psihiatrie, când avea loc vreo vizită a lui Nicolae Ceauşescu, la Craiova. Era săltat de acasă de către un miliţian în uniformă şi doi civili... Se întorcea de acolo traumatizat, cu urme de lovituri, cu spaime fără sfârşit...

Împlinise 43 de ani, se considera un om sfârşit, vorbea des de moarte, de deşertăciunea vieţii. Dozele de medicamente pe care le înghiţea creşteau de la o zi la alta. Ultimul refugiu – conversaţia. O conversaţie, dacă s-ar fi putut, fără sfârşit…

S-a stins la 29 august 1984. A ales sinuciderea prin spânzurare. Poate din neputinţa de a mai aştepta sfârşitul, poate din curiozitatea de a afla mai curând ce este dincoloAu rămas poemele, aşteptând, parcă, prilejul de a vorbi despre el, despre tragedia vieţii lui.