Interviu cu poetul Emilian Mirea, realizat de poeta Daniela Toma şi apărut în revista „MONITORUL DE POEZIE” Nr. 28/ februarie 2021.
EMILIAN MIREA s-a născut la data de 16 ianuarie 1964, în Craiova. Este, de profesie, inginer, absolvent al Facultăţii de Agronomie, Universitatea din Craiova, promoţia 1990.
Începând din anul 1990 şi până în prezent, lucrează în presa scrisă locală şi centrală şi colaborează cu numeroase publicaţii naţionale şi internaţionale.
A debutat în presa literară în revista Contemporanul, în anul 1985, cu o prezentare semnată de poetul Radu Cârneci.
Colaborează cu reviste literare dintre cele mai importante, cum ar fi: Contemporanul, Convorbiri literare, Viaţa Românească, Ramuri, Luceafărul, Tribuna, Vatra, Steaua şi altele.
Debut editorial în 1988, cu volumul de poezie DRUMUL PE CARE VIN, Editura Scrisul Românesc, Craiova. Cărţi de poezie apărute după debutul editorial: DE VORBĂ CU DUMNEZEU, poeme, Editura Obiectiv, Craiova, 1996; VÂRSTA CHRISTICĂ, poeme, Editura Obiectiv, Craiova, 1998; AUTOPORTRET, poeme, Editura Autograf MJM, Craiova, 2008; AVATAR, poeme, Editura Autograf MJM, Craiova, 2011; VIRTUOZITATE – poeme, Editura RAMURI, Craiova, 2012; POEMELE MORŢII, poeme, Editura RAMURI, Craiova, 2012; DESPRE LUMEA ÎN CARE TRĂIM ŞI MURIM, parapsihologie, Editura Autograf MJM, Craiova, 2012; SINGURĂTATEA LUI DUMNEZEU, poeme, Editura Autograf MJM, Craiova, 2013; MACEDONIA ŞI COMUNITATEA MACEDONEANĂ DIN ROMÂNIA, vol. I-II, monografie, Editura Macedoneanul, Bucureşti, 2013; DE VORBĂ CU DUMNEZEU – antologie de poezie, Editura Tipo MOLDOVA, Iaşi, 2013; ALEXANDRU MACEDONSKI – MACEDONEANUL LITERATURII ROMÂNE, monografie, Editura Macedoneanul, Bucureşti, 2014; M-AM NĂSCUT ABEL, poeme, Editura RAMURI, Craiova, 2015, MASA CARE PLÂNGE ÎNLĂUNTRU, poeme, Editura RAMURI, Craiova, 2016; POVESTEA DEVENIRII UNUI FRUMOS ORAŞ DUNĂREAN - MONOGRAFIA ORAŞULUI DĂBULENI, Editura Autograf MJM, Craiova, 2017; FORMA INTIMĂ A FIINŢEI, poeme, Editura Autograf MJM, Craiova, 2017, RESEMNARE METAFIZICĂ, antologie de poezie, Editura Autograf MJM, Craiova, 2019.
Este membru al Uniunii Scriitorilor din România.
Premii literare importante obţinute:
-Premiul Uniunii Scriitorilor din România şi al revistei Contemporanul la Concursul Naţional de Poezie „Nicolae Labiş”, Suceava, 1985;
-Premiul revistei Convorbiri literare la Concursul Naţional de Poezie „Nicolae Labiş”, Suceava, 1986;
- Premiul Filialei Craiova a Uniunii Scriitorilor din România şi al revistei Ramuri, pentru Poezie, pe anul 1987;
-MEDALIA DE AUR, pentru Poezie, pe anul 2017, la Festivalul Internaţional de Poezie „Mihai Eminescu”, Ediţia a V-a, Craiova, 2017;
-PREMIUL PENTRU EXCELENŢĂ, pe anul 2016, pentru volumul „MASA CARE PLÂNGE ÎNLĂUNTRU”, Editura RAMURI, Craiova, 2016, acordat de Filiala Craiova a Uniunii Scriitorilor din România, Craiova, în 2017.
„când scriu poezie parcă rup/ bucăţi de carne din mine/ fiecare vers e ca o muşcătură adâncă/ a unui animal sălbatic –/ aproape că ţâşneşte sângele/ într-un carnagiu îngrozitor/ al ţesuturilor care mă ţin în viaţă// din când în când/ mă opresc şi aştept/ ca la semafor/ să văd cum se mai simte Poezia –/ dacă trebuie să-i fac respiraţie/ gură la gură sau dacă/ pot s-o păstrez/ în continuare/ ca metresă/ cât m-or mai tine/ balamalele”
-Domnule Emilian Mirea, acestea sunt unele dintre cele mai frumoase versuri care îmi vorbesc mie, dincolo de toate, despre inteligenţa, despre spontaneitatea şi pasiunea cu care dvs. conştientizaţi poezia şi empatizaţi cu ea. Ne povestiţi, vă rog, cum aţi descoperit-o şi cum aţi intrat în tumultul ei?
-Aş putea spune că am descoperit fiorul şi necesitatea scrierii poeziei la vârsta de 14 ani, când am şi pus pe hârtie primele încercări literare. A trecut mult timp de atunci, dar nu am uitat niciodată începuturile. Parcursul liric a decurs, aş zice, firesc, cu speranţe şi temeri, cu bucurii şi neîmpliniri, ca orice traseu la care te încumeţi, cu rezervele şi riscurile inerente ale unei vieţi de om.
-Drumul pe care vin, volumul dvs. de debut, are un titlu inspirat, predestinat începutului de sensuri, de căutări şi schimbări, de libertate, în general! Cum e momentul acela când hotărâm să spunem o poveste, fără să ne dăm seama decât mult mai târziu că, de fapt, ea a fost cea care ne-a „spus” pe noi?
-Volumul de debut a însemnat naşterea mea, ca poet, girată de Marin Sorescu, care m-a susţinut în concursul organizat de Editura Scrisul Românesc, din Craiova, în anul 1988. Prima carte, deodată, mă aruncase în rândul scriitorilor! Povestea era abia la început, nu am prevăzut ce-mi va rezerva viitorul, aşa cum niciunul dintre noi nu-şi poate prevedea nici clipa care urmează… Că eu am spus această poveste, sau ea m-a spus pe mine, rămâne să vedem mai spre final, pentru că, încă, nu s-a sfârşit.
-Cum a fost întâlnirea cu Marin Sorescu, în 1986, şi ce aţi simţit în momentul când v-a citit poemele şi a hotărât să le publice în revista RAMURI?
-Cu emoţii mari! Am trecut pe la redacţia revistei RAMURI, din Craiova, condusă, atunci, de Marin Sorescu. Aveam, la mine, un grupaj de poezii dactilografiate, pe care, ca de obicei, le lăsam la secretară, sau redactorilor de acolo: Gabriel Chifu, Marius Ghica, Romulus Diaconescu, Florea Miu. Dar, în acea zi, secretara mi-a spus că Sorescu este acolo şi că îl sună, pe interior, să-l întrebe dacă mă primeşte? M-au trecut toate apele de emoţii şi de teamă că, poate, Sorescu, după ce-mi va citi poeziile, îmi va zice să mă las de această treabă şi să mă apuc de altceva!… Era prin primăvara lui 1986. Sorescu m-a primit, m-a invitat să mă aşez, i-am spus despre ce este vorba, mi-a cerut poeziile, să le citească, eu am trecut, atunci, prin toate culorile şi spaimele, după care mi-a zis să le las acolo, pentru că mă publică. Iar în numărul următor al revistei RAMURI am apărut cu un grupaj de patru poezii.
-Deşi răspunsul acestei întrebări este evident şi pare destul de simplu, eu descopăr mereu lucruri surprinzătoare, de aceea vă întreb cum s-a schimbat poezia dvs. de la primul volum şi până, să spunem, la Forma intimă a fiinţei (2017), sau la volumul/antologia personală, Resemnare metafizică (2019), despre care presa şi critica literară au spus, pe drept cuvânt, că e unul foarte bun? Există un parcurs al descifrării modului în care emoţiile de tot felul se constituie parte semnificativă din existenţa noastră aflată, iată, uneori într-un continuu balans, alteori într-o încremenire nedorită?
-În fiecare dintre noi există un parcurs al intenţiilor şi faptelor noastre, dar, mai ales, există un parcurs ascendent al permanentei descoperiri de sine, care, în cazul creatorilor, este mult mai acută şi cu efecte, adeseori, devastatoare. Eu continui să mă descopăr în fiecare zi, prin ceea ce fac, dar, mai ales, prin ceea ce scriu, am constatat că există în mine valenţe nebănuite, abordări şi poziţionări din cele mai diferite faţă de realitatea înconjurătoare şi faţă de propria-mi creaţie, fie că aceasta e lirică sau jurnalistică. După ce parcurgi o bună perioadă din viaţă, fie că vrei sau nu, te mai înţelepţeşti şi începi să pricepi de ce realitatea este aşa cum e. De la o vreme, principala luptă interioară pe care o duc e să mă suport, pentru a putea merge mai departe şi să fac ce mai am de făcut!
-E necesar ca poezia să pornească de la o anumită tehnică, există o mişcare anume pe care nu trebuie s-o omiţi atunci când scrii? Afirma poetul american Robert Frost, bunăoară, că trebuie să te surprinzi pe tine însuţi, dacă vrei să fii poet… Pentru ce scriem, de fapt? Ce vă provoacă să scrieţi?
-Iniţial, toţi pornim de la diverse tehnici de poezie, imitând, fără să vrem, scrisul altora, dar pe măsură ce înţelepţirea îşi face apariţia, începe să ne ghideze spiritul şi creaţia spre propriile noastre profunzimi, spre introspecţia propriilor trăiri. Iar după ce ai gustat din drogurile poeziei şi scrisului, devii dependent de ele, pentru că sunt inerente unei vieţi în trup şi spirit.
-În ce priveşte activitatea dvs. în presa scrisă, dar nu numai, încercaţi să găsiţi, prin scris, soluţii unor probleme care vă interesează şi cărora, să spunem, realitatea nu le este prea confortabilă?
-Totdeauna, presa a avut rolul de a expune realităţi şi a căuta soluţii, iar uneori chiar a devenit sursă de soluţii. Aceasta se întâmplă când cei care îşi exprimă ideile în scris sunt luaţi în seamă de mai marii vremii. Când scriitorii şi jurnaliştii devin victimele regimurilor politice în care trăiesc, pentru că îşi permit să tragă un semnal de alarmă în legătură cu dezastrele care se apropie, se intră deja în Lumea lui Kafka, unde, nimic nu mai are sens, pentru că aproape nu mai există!...
-În această lume şi în acest moment, când se vorbeşte atât de mult şi fără rost, mai poate, oare, poezia să restabilească tăcerea, împreună cu poetul, desigur? Continuă să mai schimbe oameni şi mentalităţi, ca altădată, sau şi-a pierdut specificul, s-a diluat, lasă impresia că, de cele mai multe ori, nu mai conţine esenţă? Nu pot să nu-mi amintesc vorbele lui Florin Smarandache, un alt craiovean energic, întemeietorul PARADOXISMULUI, care sublinia, printre altele, faptul că o poezie poate însemna orice, „o floare pe care o culegi, zborul unei rachete spre cer, sunetul unui cimpoi, de asemenea, un poem poate fi un obiect, o ființă, un fenomen, o stare, o idee... (sau un grup de...), inteligibil într-un limbaj universal (nu mai este nevoie de traducere!)” şi am mai reţinut de la domnia sa afirmaţia: „Mă bazez pe voiciunea inteligenţei olteneşti, pe ambiţia specifică oltenilor şi pe şansa de a trăi în lumea liberă! Totul este posibil, chiar şi imposibilul”…nu-i aşa?
-Poezia poate schimba doar lumile celor care o citesc şi o înţeleg. Cum iese din acest ţarc, devine o biată căprioară în mijlocul unei haite de lupi! Iar esenţa poeziei poate fi văzută tot în aceşti oameni: în privirile lor, în modul în care iubesc şi în modul în care ştiu să trăiască, asemănător unor pocăiţi, în interiorul lumii lor, ferită de rele. Mă bucur că îl citezi pe Florentin Smarandache – de fel, din Bălceşti, Vâlcea şi craiovean prin adopţie, un bun prieten de peste mări şi ţări, care m-a inclus, cu ani în urmă, cu câteva poezii, într-o antologie paradoxistă, apărută în SUA. El are o lirică aparte – o lirică-matematică, aş zice, care îmi place şi îl admir pentru tot ceea ce a putut să facă, în viaţă, până acum, şi face, în continuare.
-La o anumită vârstă, la Vârsta Christică, poetul identifică legătura personală, relaţia cu Dumnezeu, fiinţa raţională se află în permanente căutări sufleteşti, atitudinea se transformă, orizonturile se lărgesc. Credeţi că putem descoperi sensul existenţei în accepţiunea religioasă, în schimbul de impulsuri şi mesaje exterioare și interioare? Cum se poate ajunge la Dumnezeu, în afară de simţ şi gând, mai există vreo cale?
-Am scris cam optzeci la sută din poeziile cuprinse în acest volum, într-o singură noapte, inspirată! Cred că a fost unul din momentele în care L-am simţit cel mai aproape pe Dumnezeu, după care, fireşte, m-am mai depărtat de El, dar ne-am reîntâlnit, de multe ori… Sensul existenţei poate fi descoperit în orice – în aerul pe care-l respiri, în singurătatea în care te adânceşti, uneori, pentru că ai nevoie să te regăseşti, sau în oamenii pe care îi iubeşti. Nu există o reţetă a descoperirii Lui Dumnezeu, în orice formă ni-L imaginăm – probabil că o vor descoperi doar cei care vor deveni îngeri! Până atunci, trăim cum putem şi ne scăldăm în neputinţa de a înţelege mai mult decât ne-a fost dat. Poate că Dumnezeu există în fiecare, cum se spune, dar nu toţi avem uneltele necesare pentru a ajunge la El.
-Dar dragostea? Spune domnul Victor Martin, un alt scriitor craiovean extrem de rafinat şi perfecţionist, pe care îl citesc cu mare plăcere, despre „Autoportretul” domniei voastre: „Autoportretul lui Emilian Mirea e cu sfinx şi femeie, el fiind bine ascuns în conţinut. Dacă nu dezlegi enigma propusă, sfinxul te ucide. Dacă nu dai dovadă de iubire, femeia te ucide...” (în Caiete Silvane). Prinde contur, se materializează dragostea pe măsură ce scrieţi despre ea sau rămâne mereu o iniţiere, o pendulare continuă între multele ei feţe, exact ca în versurile dv:
„ca o supernovă trecea/ şi se învârtea în jurul meu/ ameţindu-mă cu strălucirea ei/ adolescentină/ purta o rochiţă scurtă şi mulată/ pe formele ei de zeiţă/ încă necoaptă/ lăsând sânii/ cu ochii lor telescopici/ să filmeze totul în jur/ ca nişte camere de luat vederi/ ascunse sub bluză… şi după ce povestea de dragoste/ s-a sfârşit/ aşa cum se sfârşesc toate/ poveştile frumoase/ strălucirea ei a început să pălească/ lăsând în urmă scrisorile şi/ amintirile încleştărilor carnale/ care ne-au unit atunci/ iar ochii telescopici ai sânilor ei/ mă privesc acum de sub bluzele/ tuturor femeilor pe care le întâlnesc” (în revista Ramuri).
-Victor Martin este un bun şi vechi prieten al meu care, mai totdeauna, m-a vorbit aproape la superlativul absolut, în cele ce a scris despre mine, dar cred că a mai şi exagerat, pe ici, pe colo… Dragostea rămâne, pentru mine, o mare enigmă! De fiecare dată când am crezut că i-am desluşit iţele şi dedesubturile, m-a surprins cu alte şi alte încurcături neaşteptate, aşa încât, în materie de dragoste, am rămas şi acum un novice. Nu ştiu exact în ce măsură m-a iniţiat cu ceva, dar cu siguranţă că a făcut ceva, de vreme ce nu am murit până acum! A ştiut să mă păcălească şi să mă atragă, mereu, în tot felul de hăţişuri pline de emoţii şi ispite, încât m-a făcut să vreau, în continuare, să trăiesc numai din curiozitatea de a descoperi ce-mi mai rezervă în ziua care urmează!...
-La un moment dat, iubirea poate deveni, fără doar şi poate, parte a morţii iminente, ideea este privită cu resemnare şi cu un oarecare aer de superioritate, dar profund, în acelaşi timp, atitudinea, în faţa ei, fiind aceea de acceptare, pentru că, spuneţi dvs., în volumul de versuri Poemele morţii (2012): „o viaţă este/ tot un fel de/ moarte/ doar puţin/ întoarsă pe dos/ spre un fel/ de nu ştiu unde”. Credeţi că poetul se supune cunoaşterii şi autocunoaşterii tocmai pentru că are harul de a se implica în cele mai neaşteptate şi profunde realităţi sufleteşti? Poate poezia să îmblânzească moartea? Ideea de libertate pe care o oferă aceasta apare, oare, din cunoaşterea feţelor ei (durere, eroare, adevăr) încă mult înainte de a se întâmpla şi din acceptare, ridicându-l, astfel, pe poet, mult peste condiţia lui proprie; ce spuneţi?
-Toţi facem, ceea ce facem, din frică de moarte! Trăim pentru că ne e frică de moarte, iar poeţii scriu poezie încercând să se apere de uitarea în care îi aruncă moartea, prin ceea ce lasă în urma lor, în biblioteci şi în memoria colectivă. Cei mai mulţi – printre care mă număr şi eu, au convingerea că numai aşa vor muri mai puţin, vor păcăli moartea prin starea de graţie pe care o lasă în urma lor. Dacă peste o sută de ani, o carte a mea de poezie va supravieţui şi va fi descoperită şi citită de un om al acelor vremuri, înseamnă că nu am murit şi că pot să îi fac morţii un sâc-sâc de zile mari!...
-Există cărţi pe care neapărat oricine trebuie să le citească, pentru a avea o bază de la care să se contureze cultura individuală? Care sunt cele pe care dvs. le preferaţi/ recomandaţi şi de ce pe acestea? Suntem ceea ce citim, aşa cum se spune?
-Există cărţi către care te îndrumă unii să le citeşti şi există cărţi pe care le descoperi singur, sau către care te îndeamnă propriul instinct. Varianta a treia este cea mai aproape de adevăr, pentru că, astfel, ajungi să citeşti cărţile în care te regăseşti şi, în acest fel, reuşeşti să te identifici şi tu, ca (viitor) scriitor. Cu siguranţă că, fără o bază de lectură solidă, nu te poţi forma, ca spirit creator şi nu ai la îndemână minimul bagaj de cuvinte pentru a exprima ceea ce vrei. Dar lumea e plină de astfel de impostori, în ziua de azi – cunosc persoane care au scris mai multe cărţi decât au citit, în viaţa lor! Aceasta nu este numai o anomalie socială, ci cred că intră în sfera patologicului. Nu pot enumera aici cărţile care, pentru mine, au fost fundamentale, lista ar fi lungă şi risc să uit multe, pe care, în acest fel, le-aş discrimina. Dar, oricum, fără o bază solidă formată din clasicii universali şi fără a cunoaşte măcar o parte din gândirea marilor filozofi ai lumii, nu cred că te poţi descoperi ca scriitor şi ca om cu o gândire capabilă de creaţie.
-Care credeţi că ar fi metoda cea mai bună de promovare a unei cărţi? Cum ar putea un scriitor să-şi pună în valoare mesajul, astfel încât acesta să ajungă la cât mai mulţi cititori şi să aibă impact? Ar funcţiona ideea unui agent literar la noi? Am aflat că există şi în România câţiva scriitori care o folosesc…
-În perioada dificilă prin care trecem, în care nu prea mai ai nici posibilitatea unei lansări reale de carte, e destul de greu, pentru un scriitor, să-şi promoveze cărţile. Dacă această variantă – a agenţilor literari, este bună, în ţările mai dezvoltate şi mai civilizate decât a noastră, ar putea fi bună şi aici, dacă va fi adoptată de scriitori.
-Personal, cred că lecturile publice, organizate chiar şi în spaţii neconvenţionale (am încercat experienţa de mai multe ori), i-ar aduce pe mulţi dintre cititori alături de scriitorii preferaţi, în felul acesta s-ar crea o legătură între ei, un act de solidaritate, de implicare, astfel încât primul n-ar mai aştepta să se elibereze rafturile unei librării, să devină cumva vizibilă şi cartea lui şi, cine ştie (?) să se şi vândă, iar publicul ar ţine, cumva, mai bine, sub control, evoluţia literară… Ce părere aveţi?
-Importanţa lecturilor publice ţine de numărul celor interesaţi, mai exact de cei care se vor constitui în auditoriu. Dar cum restricţiile impuse nu permit adunarea unui număr mare de oameni, există şi aici o dificultate în a te face auzit şi înţeles. În ceea ce mă priveşte, nu sunt adeptul lecturilor publice, pentru că nu pot citi unor oameni care tot circulă de colo-colo şi se opresc, poate, preţ de câteva minute, ca să-mi analizeze fizionomia, încercând să mă recunoască, mai întâi, şi abia după aceea să vrea să şi asculte ceea ce vreau să transmit.
-Cum se explică faptul că doar anumite cărţi devin cunoscute, iar altele nu, deşi, din punct de vedere calitativ, se pot compara? Să fie un avantaj acela că unele cărţi apar simultan traduse în mai multe limbi? Sigur, asta însemnând să ai acces la traduceri, la o piaţă literară extinsă, nu?
-Notorietatea cărţilor depinde, în primul rând, de notorietatea autorilor lor. Succesul unei cărţi depinde, în mod esenţial, de celebritatea autorului, deşi cartea poate fi proastă. Reversul este, de asemenea, valabil: autori mai puţin cunoscuţi pot ieşi cu cărţi valoroase care, însă, nu se vor bucura de succes pentru că nu au posibilităţile de promovare ale altora.
-Astăzi se scrie şi se citeşte poate mai mult decât oricând; se va transforma, oare, literatura, în anii următori? Ce viitor ar putea avea aceasta în condiţiile în care, iată, inteligenţa artificială începe să fie folosită şi pentru a scrie poezii, chiar dacă acestea sunt departe, încă, de a fi numite aşa?
-Eu nu sunt de aceeaşi părere: cred că, astăzi, se scrie şi se citeşte mult mai puţin decât cu vreo douăzeci-treizeci de ani în urmă, pentru că nu mai există emulaţia creatoare a acelor vremuri. Inteligenţa artificială a distrus interesul pentru literatură, tinerii sunt mai preocupaţi de reţelele de socializare şi de distracţie. Drogurile au luat locul Poeziei, iar aroganţa şi tupeul au luat locul bunului-simţ. Cred că ne aflăm într-o rostogolire liberă spre o lume bazată pe instincte primare, în care mai contează doar supravieţuirea şi plăcerile neşlefuite, care nu necesită efort şi rafinament intelectual. Lumea începe să devină o speluncă în care doar nişte tablouri vechi, afumate, agăţate pe pereţi, mai amintesc de ceea ce a fost, cândva.
-Mai pot avea scriitorii aşteptări că, în viitor, va fi preţuit şi recunoscut scrisul lor?
-În viitor, cărţile scriitorilor vor fi preţuite şi recunoscute de acelaşi gen de oameni care le preţuiesc şi le recunosc şi acum, iar numărul acestora este (aproape) invariabil. Statistic, în fiecare generaţie se naşte un număr constant de indivizi cu aplecare spre umanism, adică spre latura cunoaşterii sensibile a lumii. Şi aici intră creatorii din lumea artistică şi cei care iubesc aceste creaţii. Restul e format din pragmatici – care iubesc viaţa şi lumea din perspectivele materială şi războinică. O parte dintre aceştia pot ajunge, accidental, la un moment dat, în grupul umaniştilor, dar îl părăsesc repede, pentru că nu este dătător de avere şi sânge.
-Ce scrie acum Emilian Mirea?
- Încerc să definitivez un volum de eseuri – primul de acest gen, din ceea ce am publicat până acum, un volum de eseuri filosofice şi existenţiale în care cred că mulţi se vor regăsi, sau nu, depinde dacă sunt interesaţi să lectureze cartea. Sper că, în maxim două luni, aş putea să-i dau bunul de tipar, ca să mă pot ocupa, apoi, de alt proiect, aflat în aşteptare.
-Dacă ar fi să vă identificaţi şi să vă definiţi într-un vers, într-o frază, din cărţile dvs., care ar fi aceasta/acestea?
-„Cine depăşeşte treizeci şi trei de ani ratează şansa de a fi Christos!”... (Din volumul Vârsta Christică, Editura Obiectiv, Craiova, 1998).
