Provocările cele mai mari, în această perioadă, pentru guvernul României, sunt mişcările sociale generate de nemulţumirile unor categorii profesionale, în speţă ale celor reprezentate de poliţişti, personalul din Sănătate şi personalul din Educaţie. Lor li se mai adaugă şi pensionarii, care aşteptau veşti despre mărirea pensiilor cu 40% şi, nicidecum, amânarea, până la calendele greceşti, a acestor indexări.
Decizia de îngheţare a salariilor şi pensiilor, în acest an, a fost primită cu indignare şi proteste de stradă, justificate, până la urmă, de contrastul dintre ceea ce se promite şi ceea ce se pune în aplicare. Este adevărat că ne aflăm într-un vortex de criză economică, generată de pandemie, care a făcut ca mediul privat – ce a mai rămas din el –, să fie resuscitat cu greu şi, în aceste condiţii, banii care au venit la bugetul statului au fost din ce în ce mai puţini. Dar, ca totdeauna, trebuie găsită calea de mijloc, prin care să se mimeze, măcar, armonia dintre guvernanţi şi guvernaţi. Pentru că guvernanţii nu sunt stăpânii guvernaţilor, ci doar au fost investiţi cu încredere, de alegători, prin vot, pe perioadă determinată, ca să le apere drepturile şi interesele legitime.
Lumea nu mai e cum a fost, ceva s-a stricat în mecanismul său normal de funcţionare şi, binenţeles că autorii acestor schimbări siluite sunt oamenii care o conduc! La fel ca şi Natura, care, fără o imixtiune nocivă, externă, nu poate deveni, deodată, otrăvitoare, nici Lumea nu a devenit duşmanul Omului, aşa, peste noapte, ci s-a umblat, undeva, la mecanismele ei, de perpetuum mobile: cineva a doborât-o de pe masă sau chiar a dat cu ea de pământ, ca să-i mai zdruncine creierii şi viaţa liniştită!... Dar guvernările, oriunde s-ar afla, trebuie să-şi facă treaba şi să rămână într-o relaţie amiabilă cu popoarele pe care le gestionează, pentru că, fără ele, ar rămâne doar nişte forme fără fond.
