Am revenit, în vis, pe strada copilăriei mele timpurii, pe când aveam vreo trei ani. Asta nu înseamnă, neapărat, că mă apropii de moarte şi că îmi revăd trecutul, cum se spune. E mai degrabă o revenire la esenţă, la sămânţa ancestrală din care m-am născut şi pe care părinţii mei au plantat-o, în acest spaţiu temporal, fără să se gândească prea mult, pentru că, oricum, erau mânaţi de strigătul naturii.
Nu învinuiesc pe nimeni pentru ceea ce nu am putut realiza, din ceea ce aş fi vrut. Eu cred în Destin – el guvernează peste tot, chiar şi acolo unde nu credem că guvernează. E crunt să trăieşti sub nişte mari apăsări ale vieţii, ca nişte multiple săbii, ale lui Damocles, deasupra ta, dar nu eşti în măsură să alegi: eşti clientul unui scenariu, din care, oricum, vei ieşi mort!
E sfârşit de octombrie şi, în faţa ferestrei mele, într-un mic ront, au reapărut crinii: sunt voioşi şi puşi pe viaţă, gata să crească şi să înfloreacă. Numai vremea, să ţină cu ei! La optimismul şi veselia lor vegetală, eu nu pot să le adaug decât speranţa că vor supravieţui. Oricum, dacă vor înflori, să zicem, în noiembrie, nu or să mai fie insecte, care să îi polenizeze. Vor fi nişte forme fără fond. Ca şi noi, de multe ori, sau de foarte multe ori.