Fără să ne dăm seama, încet-încet, am intrat în zona crepusculară. Nu ştiu cum s-a întâmplat, nu am fost atenţi, sau providenţa ne-a jucat feste şi ne-a prins pe picior greşit? Aveam o viaţă până acum, aveam planuri de viitor, chiar dacă nici unul dintre noi nu ştim cât de lung ne e viitorul. Dar îl aveam, acolo, ca rezervă pentru planurile noastre.
De la un moment dat, orizonturile au început să se îngusteze. A apărut psihoza pandemiei, de care mulţi se înfricoşează, peste măsură. Aproape că nu mai ai dreptul să tuşeşti, pentru că rişti să devii vedeta străzii! Îţi înghiţi tusea şi treci mai departe. Nu ai Covid, cum cred cei care se uită, speriaţi, la tine, dar trebuie să dispari din peisaj, pentru că ai devenit, deja, indezirabil.
Ai sentimentul, cu fiecare zi, că spaţiul vital ţi se restrânge, că nişte stihii lugubre au pus stăpânire pe viaţa ta şi că nu mai ai cale de întors. Dar această cale trebuie să existe, altfel, umanitatea şi tot ce a însemnat creaţia omului, după cea a Lui Dumnezeu, se vor duce de râpă!
Să fie o involuţie, ca să lăsăm, altor specii, calea liberă spre dezvoltarea deplină? Avem impresia că suntem bine, ne privim în oglindă, dimineaţa şi plecăm să luăm viaţa în piept, care, înşelătoare, îşi unduieşte trupul ca o sirenă în călduri. Punctul final al călătoriei, însă, este abisul mării, întunericul şi uitarea.
E miezul nopţii şi, undeva, pe cerul plin de stele, una dintre ele are un licărit aparte. Parcă îmi spune că trebuie să fim cuminţi şi să nu stricăm ce avem, pentru că ceea ce pierzi, pierdut rămâne şi nici cu aţa înnodată nu se face la loc. Nimeni nu ne mai repară, dacă ne defectăm. Chiar şi Dumnezeu o să ne arunce într-un colţ şi o să vrea să facă alţii mai buni. Dar, se va înşela din nou!