Pe la începutul lui decembrie 1987, am primit un telefon de la Gabriel Chifu – pe atunci redactor al revistei RAMURI (acum, Gabriel Chifu este vicepreşedinte al Uniunii Scriitorilor din România), condusă de Marin Sorescu, care mi-a spus că mi s-a acordat Premiul pentru POEZIE, pe anul 1987, al Asociaţiei (filialei) Craiova a Uniunii Scriitorilor din România şi al revistei RAMURI.
Am crezut că glumeşte – publicam, de vreo doi ani, şi la RAMURI, dar mai mult în alte reviste literare – CONTEMPORANUL, CONVORBIRI LITERARE, VIAŢA ROMÂNEASCĂ, AMFITEATRU –, aşa că m-a surprins vestea, în mod plăcut, fireşte, dar tot nu îmi venea să cred. Şi când mi-a mai spus că premiul mi s-a acordat la propunerea lui Marin Sorescu, am fost atât de impresionat că am început să tremur de emoţie, cu telefonul la ureche...
Vremuri de glorie! – cum a zis prietenul meu, Irinel Canureci, şeful Secţiei de Etnografie de la Casa Băniei (Muzeul de Istorie al Olteniei), pe care le-am trăit cu toată fiinţa mea... Numai cine nu a avut, niciodată, astfel de evenimente, în viaţa lui, nu le poate înţelege profunzimea şi emoţia debordantă care te cuprind şi îţi rotesc viaţa, ca într-o tiribombă, şi ai impresia că o forţă centrifugă te aruncă spre un viitor exorbitant şi plin de lumină...
Atunci, în 1987, s-au dat trei premii ale Asociaţiei Scriitorilor din Craiova şi ale revistei RAMURI:
- Pentru Poezie: Emilian Mirea;
- Pentru Proză – Gigi Mihăiţă, de la Târgu Jiu (despre care nu mai ştiu nimic);
- Pentru Eseu – Patrel Berceanu, poetul şi prietenul meu, care ne-a părăsit mult prea devreme...
Multe au trecut de atunci şi multe s-au schimbat, dar dihonia dintre scriitori a rămas. Interesul, totdeauna, trece dincolo de principii şi caracter.
Ai zice că scriitorii sunt mai oameni decât oamenii obişnuiţi, dar nu este aşa. Sunt şi ei vizitaţi de aceleaşi tare existenţiale, poate chiar mai pronunţate, decât de obicei. Şi, binenţeles, că fiecare se crede cel mai bun, cel mai talentat, cel mai cel...
