Șoc: Bauza se duce la Rotaru

editorial cretu 01Am așteptat să scadă emoția, ca să poată scrie rațiunea.

Bauza, căci despre el este vorba, se află la un procent de maxim 40% din potențialul pe care îl are. Poate deveni, teoretic vorbind, unul dintre primii zece jucători ai lumii.

Nativ este deținătorul unui cumul de calități pe care chiar dacă nu le vedem la el (unii dintre noi), nu înseamnă că nu le deține. La fel de ușor, chiar mai ușor, poate regresa, devenind un jucător mediocru, cu mult sub nivelul ligii secunde.

Este asemenea resurselor minerale. Se află în pământ, deci există, însă dacă nu vor fi scoase la suprafață, exploatate, este ca și când nu ar fi, iar pentru majoritatea dintre noi nici nu sunt.

Atunci se naște întrebarea: Ce-ar putea să facă diferența între reușită și eșec, între glorie și anonimat? O echipă mare care să-l provoace? Un staff tehnic doldora de cunoștințe și experiențe? Un preparator fizic care să aibă cunoștințe despre neuroplastie?

Răspunsul este că oricare dintre acestea, sau chiar toate la un loc, l-ar putea ajuta în anumite condiții, însă nu ar putea reprezenta procesul tehnic „de scoatere al zăcământului la suprafață”.

Deci, nu-l pot duce pe Bauza aproape de potențialul maxim. Si atunci, totuși... ce să fie.

„Nebunia” lui Mititelu este rețeta.

Dacă Bauza nu ar fi ajuns să se întâlnească cu Adrian Mititelu, astăzi, ieri, și mai ales mâine, nu am fi știut că în România există un fotbalist cu acest nume. Mititelu a făcut pentru Bauza ce nu a făcut nimeni. I-a rezolvat cea mai dificilă problemă.

Cum?

Iubindu-l necondiționat! A avut încredere în el când nimeni nu avea. L-a susținut când alții îl loveau. Dar cel mai important este că l-a iubit și când, din diverse motive, nu ar fi meritat. Mititelu, în „nebunia” lui, când un om de care-i este drag greșește, nu-l pedepsește cum face Becali, ci îl sprijină și mai mult.

De ce procedează așa?

Pentru că... nu știu răspunsul. Mititelu este... Mititelu.

Atât de mult s-a bucurat pentru reușita lui Bauza, încât dacă echipa lui, în care bagă bani și pentru care suferă, pierdea meciul cu Dinamo, nu ar mai fi fost atât de supărat pecât a fost după cel cu Rapid.

Acum să-mi justific afirmațiile!

Bauza, spre deosebire de ceilalți jucători, are un profil psihologic special, aș zice atipic și din această pricină el funcționează eminamente emoțional. După cum florile au nevoie de căldură, iar grâul de zăpadă, ca să dea maximul de roadă, tot așa și oamenii au nevoi diferite. Or, Bauza, ca să poată ajunge la potențialul maxim, să fie dezinvolt, are nevoie organică să fie alimentat cu afecțiune necondiționată.

El trebuie să știe că poate face orice și oricând, fiind la fel de iubit.

Când va pleca de la Craiova, șansa lui este să întâlnească un alt Mititelu și atunci ne vom minuna cu toți ce jucător a ajuns! Dacă însă va avea ghinion și nu va întâlni pe un Mititelu, n-o să mai fie nici la nivelul la care este astăzi.

Poate v-ați întrebat de ce am pus „nebunia” lui Mititelu în ghilimele. Deoarece (vorba prietenului meu, Ovidiu Popescu, „nebunia” lui este un fel de gherghef metafizic.) „Nebunia” asta l-a împins să plătească salarii astronomice (vezi cazul Stoica), l-a condus la pușcărie, l-a obligat să renască din propria-i cenușă, și tot această nebunie l-a făcut să-l iubească pe Bauza mai mult decât pe propria echipă.

Având de-a face cu un fenomen de ordin metafizic, n-ar fi exclus ca universul să-l răsplătească, poate chiar în meciul cu Rotaru, poate chiar atunci se va decide care dintre cele două echipe vor intra în play-off.

Iar ca tabloul să fie complet, la centrul partidei (observați, am spus centrul, nu de o parte sau de alta, că doar sunt alegerile), să se afle nimeni alta decât prințesa Lia, Lia Olguța Vasilescu.

Și ca să încheiem cu gluma din titlu, Bauza pleacă la Rotaru pe 9 martie, ca să-i dea două goluri. Primul în minutul 17 cu capul, iar cel de-al doilea în minutul 77, în timp ce se află aplecat să-și lege șiretul de la ghete.

Am înnebunit, așa-i?

Da! Însă nu e vina mea, ci a lui Mititelu. Căci „nebunia” lui este contagioasă. Mi-a făcut copilul ca după meciul cu Rapid să plângă isteric șaizeci de minute.

Regret că nu am fost inspirat să-l înregistrez, însă presimt că o să mai am ocazia căci... “de bucurie rar avurăm parte”. Altfel vom fi obligați să urmăm îndemnul nevesti-mii: Când mai sunt meciuri, luați-vă de mână și plecați la Craiova voastră!