Țeapă! Mergem mai departe!

Meciul cu UTA mi-a adus aminte de atâtea și atâtea momente de tristețe care s-au adunat în anii în care am avut parte de bucurie mai mult pe la nunți decât în tribuna vreunui stadion. Eu am deschis ochii în fotbal atunci când Craiova întorcea scorul în fața lui AS Monaco într-un meci în care Cămătaru era la spital.

Am început să simt bucuria fotbalului și, ca orice copil care trăia în orașul unei singure echipe, am început să visez cu ochii deschiși atunci când radioul nu ne-a mai ținut la curent cu bătaia de la Kiev. Am aflat de Galatasaray care nici nu visa pe atunci la Hagi sau Gică Popescu. Nu am înțeles în 88 de ce Flacăra Moreni ne-a luat fața și s-a clasat între noi și cluburile departamentale, dar bucuria victoriilor încă era dulce, iar deceniile de secetă și tristețe încă nu se făceau simțite.

Eventul și periodica speranță de la începutul oricărui sezon din perioada de democrație mi-au amorțit simțurile. De la meciurile de poveste câștigate am căzut și rând pe rând Minsk, Tibilisi și în final Pobeda Prilep a consfințit faptul că bucuriile vor fi rare așa cum spune și cântecul.

Meciul cu UTA mi-a amintit de meciul cu Vaslui în care am fost atât de aproape să ne întoarcem în Europa și de la care am început să alunecăm pe tobogan. Mutat deja în București, urmărisem echipa de la retrogradarea din 2004 prin stadioane pitorești. Fusesem la meciul dintre blocuri cu Juventus Colentina, dădusem o fugă prin mizeria de la Câmpina și mă rătăcisem prin Otopeni așa cum, la mulți ani distanță, aveam să urmez echipe de la Cetate la Becicherecul Mic via Dumbrăvița și Filiași.

Cumva sunt trist, dar asta este, în esență toată filosofia fotbalului și fără ea, cluburile mici ar rămâne fără suporteri, iar lumea s-ar împărți între Barcelona, Real, City și Liverpool la fel cum oamenii se împart între Coca-Cola și Pepsi. Dacă ai vrea să fi mereu suporterul unei echipe care să câștige ceva, ai putea ajunge să venerezi o echipă la ale cărei meciuri să nu ajungi nici măcar ca un credincios care odată în viață vizitează Muntele Athos.

Dacă e să retrogradăm, nu sunt trist, pentru că voi redescoperi magia dimineților de pe stadioanele Diviziei B. Nu sunt trist, pentru că, din nou, picăm cu un lot care ar fi putut chiar să câștige campionatul. Sunt trist pentru că alături de această echipă a rămas o mână de oameni care dincolo de aspectele fotbalistice au sufletul curat și inima de diamant. Sunt oamenii care nu s-au vândut. Sunt cei care au nevoie de o echipă pură de care să-și lege speranțele. Sunt oamenii care nu s-au aruncat din barcă la primele valuri.

Pentru ei sunt mai trist decât pentru mine. Sunt trist pentru că dacă răul reușește măcar odată să învingă speranța se sfârșește odată cu acel moment. 

Să țin cu altă echipă ar fi ca și cum un securist bătrân s-ar fi dus o viață la meciurile Victoriei București, iar după revoluție s-ar fi transformat în suporter frenetic al Progresului. Ar fi ciudat ca un dinamovist să se apuce să se ducă la CSA dacă echipa lui ar muri. Ar fi împotriva firii să vezi un băiat din Cluj care toată viața a purtat culorile alb-negre că se duce la cealaltă echipă din oraș numai pentru floricelele și sucul de pe stadion.  

Să țin cu altă echipă decât Știința ar fi ca și cum un bătrân care nu mai „poate” ar intra cu frenezie cu speranța că Only Fans poate să suplinească pierderea iubitei din tinerețe.