Ambulanţele ţipă, ca nişte animale înjunghiate, pe străzi şi te întrebi dacă nu cumva a venit sfârşitul lumii şi ţie nu ţi-a spus nimeni nimic!... Atmosfera generală e sumbră, oamenii sunt trişti şi apatici – chiar eu mă întreb, în fiecare dimineaţă, de ce mă trezesc şi ce mai am de făcut?... S-or fi terminat treburile pe lumea asta şi trebuie să mergem toţi la culcare?!...
Pare un scenariu de film horror, dar pe care îl trăim în direct, de un an încoace, timp în care angoasele fiecăruia s-au exacerbat şi au împins lumea spre disperare şi depresie. Mapamondul are frisoane şi febră, tuşeşte, din când în când şi, uneori, are nevoie de intubare cu oxigen. Agitaţia din jur şi panica nu sunt menite a determina o evoluţie bună a lucrurilor – era mai bine dacă situaţia ar fi fost tratată cu calm şi profesionalism.
Până la urmă, ne confruntăm cu un virus, care determină o boală, cu o incidenţă mortală mai mică sau mai mare, nu se ştie cu exactitate, pentru că cifrele prezentate de autorităţi sunt neverificabile. Nu e dracul chiar atât de negru!, cum zic românii. Fireşte că este cazul ca fiecare dintre noi să ne luăm măsurile de prevenţie, dar tot am convingerea că această criză sanitară ar fi putut fi abordată mai cu calm şi sinceritate. Şi poate cu mai multă deferenţă!
