Ramona Schenker, psiho-oncolog, sfaturi pentru susținerea emoțională a bolnavilor de cancer

 

Din momentul în care află diagnosticul până în etapa post-tratament, un bolnav de cancer trece prin diverse stări emoționale.

ramo schenker

De la „de ce mie?!” sau ”nu cred că mie mi se întâmplă” până la „sigur voi fi bine” sau „trebuie să reușesc”, etapele sunt multe, nu foarte ușor de traversat și, spune onco-psiholog și psihoterapeut în cadrul Centrului de Oncologie „Sfântul Nectarie” din Craiova, Ramona Schenker, atunci când familia simte că nu mai poate, întrucât nu doar viața pacientului se schimbă, ci a întregii sale familii, este indicat să apeleze la specialist. 

Reporter: Care sunt cele mai frecvente întrebări pe care vi le adresează pacienții dumneavoastră?

Ramona Schenker, onco-psiholog și psihoterapeut: Foarte multe au legătură cu evoluția bolii, efectele secundare ale tratamentului și contraindicațiile pe care le au. Deși răspunsurile la aceste întrebări le cunosc de la medicii curanți, pacienții oncologici au nevoie frecventă de reconfirmări în ceea ce privește stilul de viață și siguranța unei evoluții favorabile a acestui tip de diagnostic. Pe lângă acestea, mai există și întrebări legate de cauza îmbolnăvirii lor. Acest tip de întrebare este însoțită, adesea, de un comportament non-verbal care denotă furie și mâhnire. De fapt, în spatele acestor întrebări stă teama de a nu avea controlul asupra evoluției diagnosticului și tratamentului, dependența de medici, investigații și tratament.

Rep.: Vin pacienții clinicii și în cabinetul dumneavoastră? Poate familia să convingă o persoană să facă acest pas? Este indicat?

R.S.: Pacienții care ajung în cabinetul de psihologie vin fie la indicația medicului curant, fie la indicația familiei, sau din proprie inițiativă. Un procent mic de pacienți, maxim 5%, vin la indicația familiei. În general, această categorie de pacienți nu ajung decât o singură dată în cabinet. Motivul este că pacientul respectiv nu consideră că ajutorul psihologic poate să îi fie de folos. În acest caz putem să intervenim printr-o minimă consiliere psihologică. Este bine că unele familii constientizează implicația factorului psihologic în boala oncologică. Pe de altă parte, unele familii recurg și la această metodă din dorința de a fi ele impăcate că au făcut tot ce le-a stat în putință pentru pacientul în cauză. Este, de fapt, un mecanism de apărare a lor împotriva suferinței familiale. Concluzia este că dacă un pacient care apelează la ajutorul psihologic nu este convins că are nevoie de ajutor și acest ajutor poate avea rezultate, efectele demersului psihoterapeutic nu sunt observabile.

Rep.: Cât de importantă este implicarea familiei în gestionarea situației unui pacient diagnosticat cu cancer?

R.S.: Fiecare persoană, în momentul în care se confruntă cu o problemă, are nevoie de susținere. Cu atât mai mult, acest tip de diagnostic necesită o susținere mai amplă. În general, rudele de gradul 1 sunt persoanele de susținere a pacienților oncologici. Acest lucru poate fi un lucru bun, dar există și cazuri în care familia destabilizează pacientul. Există familii care nu pot duce, din punct de vedere emoțional, acest diagnostic, deci nu pot susține un pacient cu un astfel de diagnostic. Acest tip de familie devine din familie-susținator, familie-bolnav. Această tipologie familială întărește zilnic ideea de „om bolnav” asupra pacientului și mai mult întarește sentimentul de povară și suferință pe care il simte un pacient oncologic aproape zilnic. Recomandarea noastră, în astfel de cazuri, este ca familia, persoanele de susținere, să apeleze la servicii psihologice.

Rep.: Care este cea mai grea etapă pentru o persoană din momentul în care află că se confruntă cu o astfel de problemă?

R.S.: Există mai multe etape pe parcursul traseului terapeutic al unui pacient. Aceste etape diferă de mai mulți factori: începe cu perioada de investigații, până la confirmarea sau infirmarea diagnosticului. Toată această perioadă de interacțiune cu diverse specialități, diverse tipologii de cadre medicale, așteptarea rezultatelor anumitor investigații, toate acestea creează o anxietate marcantă asupra pacientului nostru. La cazurile în care diagnosticul se infirmă, persoanele respective ori răsuflă ușurate, ori pot dezvolta un sindrom de ipohondrie, devenind mult mai agili cu diverse simptomatologii viitoare. Dar, în cazul în care diagnosticul se confirmă, această anxietate existentă deja din perioada de investigații se exacerbează și se poate transforma într-un sindrom depresiv. A doua etapă, dificilă pentru pacient, este inceperea tratamentului oncologic. Prejudecățile care sunt prezente în țara noastră cu privire la diagnosticul și tratamentul oncologic este primul factor perturbator în demersul terapeutic. A treia etapă este reprezentată de intervențiile chirurgicale. Pot urma terminarea tratamentului, o etapă care generează sentimente contradictorii: pe de o parte bucurie, pe de altă parte frica unei recidive care se accentuează în perioada de monitorizare, înainte de fiecare evaluare medicală. O altă etapă cu care se pot confrunta pacienții, este recidiva bolii sau avansarea ei sub tratament. Este un moment care destabilizează pacientul și familia, care crează disperare prin lipsa controlului și reconfruntarea cu posibilitatea morții.

Rep.: Cum decurge o sesiune de terapie? Ce presupune un plan de consiliere psihologică?

R.S.: Există mai multe metode de intervenție terapeutică. Există consilierea psihologică, o intervenție de scurtă durată, pentru persoane care nu prezintă simptome foarte intense din punct de vedere psihologic. Există psihoterapia, care presupune un demers terapeutic mai de lungă durată care presupune identificarea simptomelor, măsurarea intensitățiilor, identificarea cauzelor și restructurarea lor.

Rep.: Este indicat ca și membrii familiei unui astfel de pacient să facă terapie?

R.S.: Da, este indicat pentru că, în lupta cu acest diagnostic, boala oncologică nu este numai o boală a pacientului, ci ea se răsfrange asupra întregii familii. Din cauza prejudecăților și neinformării cu privire la acest tip de diagnostic, majoritatea oamenilor au asociat acest diagnostic cu moartea. Este adevarat că din această boala se moare, dar acest lucru depinde de mai mulți factori: de localizare, de stadiu, de structura biologică a fiecăruia dintre noi. Însă având în vedere că în ultimii 10 ani tratamentul medical în această ramură a medicinei a evoluat foarte mult, într-un procent foarte mare de cazuri există soluții. Neavând acces la astfel de informații tindem să rămânem la nivel de prejudecăți. Aceste prejudecăți determină, la nivel psihic, anumite reacții emoționale care creează la nivel familial un „fenomen de cristalizare” așa cum este el numit în literatura de specialitate. Acest fenomen se manifestă prin neputința de comunicare dintre pacient și familie de teamă să nu genereze suferință, unii, altora. Această neputință generează la rândul ei frustrare, suferință și suspiciune.

Rep.: Să știe sau să nu știe pacientul adevărul în privința diagnosticului? De ce credeți că există această tendință de a-i ascunde adevărul?

R.S.: Din punct de vedere legal, medicul este obligat să comunice pacientului diagnosticul, doar dacă pacientul nu cere în mod expres ca o anumită persoană să fie informată în locul lui. Din punct de vedere psihic, din cauza lipsei de informare, din cauza faptului că noi, ca români, nu avem integrat foarte bine fenomenul „ de moarte”, nimeni nu este pregătit să primească un astfel de diagnostic. Acest demers de a ascunde realitatea pacientului pornește, în primul rând, de la aparținători. Este un fenomen de protecție a pacientului, așa se exprimă de multe ori aparținătorii. În realitate, este un fenomen de autoprotecție a familiei, pentru ca nu știu și nu sunt pregătiți să gestioneze un astfel de evenimet. În acele momente, familia nu se prea gândește la consecințele pe care le poate avea această protejare a viitorului pacient. Există foarte multe cazuri în care pacienții devin foarte suspicioși în momentul în care încep tratamentul, au mereu senzația că li se ascunde ceva, că lucrurile nu sunt așa cum sunt descrise de cadrele medicale. Acest lucru generează un stres suplimentar pentru pacient și o lipsă de încredere în echipa medicală.

Rep.: Putem spune că aceste ședințe completează terapia medicamentoasă?

R.S.: Odată cu apariția modelului bio-psiho-social, modul de abordare al pacientului s-a schimbat, adică s-a depășit bariera în care omul era doar un diagnostic și s-a integrat și factorul psihologic care contribuie la starea de sănătate și de boală. Există echipe multidisciplinare în care, pe lângă cadrele medicale, sunt prezenți și psihologii. Deci, da, intervenția psihologică vine în completarea procesului medical.

Rep.: Ce sfat aveți pentru cei cărora le este teamă de chimioterapie. Ei știu că reprezintă șansa lor de vindecare, de exemplu, dar în același timp își complică situația cu tot felul de „informații” cu privire la această procedură.

R.S.: În primul rând, i-aș întreba care este motivul pentru care le este teamă? Din propria mea experiență cu pacienții oncologici, cred că și știu răspunsurile. Sunt acele „cutume” care au la bază acele prejudecăți de care am tot vorbit, pe de o parte, și pe de altă parte interacțiunea cu tot felul de persoane neavizate. O să vă dau exemple de câteva prejudecăți pe care le-am întâlnit la mine în cabinet: tratamentul cancerului este unul foarte agresiv, cu efecte secundare foarte puternice; cancerul te face dependent de familie; cancerul te aduce în imposibilitatea de a munci; un cancer nu trebuie biopsiat pentru că devine mult mai agresiv: fără biopsie nu există confirmarea diagnosticului oncologic, deci nu putem să administrăm tratament specific; tratamentele naturiste sunt mai eficace decât radioterapia, chimioterapia și chirurgia; mâncărurile care conțin carne și zahăr ajută la creșterea tumorilor; o atitudine pozitivă este tot ceea ce aveți nevoie pentru a învinge cancerul.

Rep: Realitatea demonstrează altceva?

R.S.: La noi în clinică vin, zilnic, la tratament aproximativ 180 de persoane, persoane care vin pe picioarelelor, care pleacă la fel, persoane care conduc, care fac cumpărături, care se duc la serviciu. Este adevărat că există și stadii avansate de boală care au probleme de deplasare și au nevoie de tratamente antialgice, dar nu putem să generalizăm acest lucru. Cu siguranță dacă rămânem la nivel de frică și de dezinformare, există o posibilitate foarte mare ca numărul persoanelor diagnosticate tardiv să crească.

Rep.: Terapie individuală sau de grup? Ajută puterea exemplului?

R.S.: Și una și alta, în funcție de anumite caracteristici personale. Pentru a putea beneficia de terapie psihologică, sunt câteva cerințe care trebuie îndeplinite de către pacienți. Pentru terapia individuală este necesară o anumită capacitate de înțelegere a anumitor noțiuni și concepte care trebuie implementate în viața de zi cu zi. În cadrul terapiei de grup, „puterea exemplului” este un factor terapeutic foarte important. Important este cum sunt structurate și organizate grupurile de suport, adică să nu ne trezim că integrăm pacienților noștri informații și experiențe care nu corespund situației lor: stadiu, tratament, localizare.

Rep.: Ce impact poate avea asupra unui pacient verdictul: „mergi acasă…mai ai o lună”? De ce unii medici recurg la acest lucru?

R.S.: Este o abordare neetică. Această afirmație nu poate decât să creeze panică și disperare în rândul pacientului și să reducă la zero complianța acestuia la o altă opinie medicală și tratament. Din cauza disperării, pacientul poate să piardă un moment foarte important în evoluția diagnosticului său. Nimeni nu ar trebui să facă astfel de afirmații, pentru că nimeni nu este Dumnezeu. Nici măcar statistica nu ne mai ajută pentru că aceste date cu privire la rata de supraviețuire într-un anumit diagnostic nu a mai fost revizuită în ultimii 10 ani, de când au apărut pe piață terapiile moderne în tratarea acestor afecțiuni. De ce se recurge la o astfel de abordare din partea unor medici? Nu există scuză pentru un astfel de comportament, asta este clar. Putem să găsim totuși câteva explicații psihologice: poate pentru că nu au noțiuni de comunicare a unui diagnostic oncologic, poate pentru că nu știu să gestioneze o astfel de situație, care este o situație de criza existențială pentru omul din fața medicului respectiv, poate pentru că nu sunt pregătiți emoțional să se confrunte cu trăirile care decurg din comunicarea unui astfel de diagnostic, poate pentru că expunându-se mereu la astfel de situații s-au dezumanizat, poate pentru că sunt obosiți de numărul mare de pacienți cu care interactionează și sunt într-un sindrom de burn out.

Rep.: Mit sau realitate că dacă ești o persoană pozitivă totul merge spre bine în această luptă?

R.S.: Cum am mai spus, partea psihică are și ea un rol foarte important în demersul terapeutic al pacientului oncologic. În literatura de specialitate, optimismul este un factor terapeutic foarte important. Optimismul este definit ca fiind „o trăsătură magică a recuperării din boală”. Starea de bine a pacienților oncologici diferă de la o  persoană la alta și depinde de așteptările pe care le are fiecare cu privire la evoluția bolii, tratament, durată. Rolul nostru este să informăm, să reglăm aceste așteptări la realitate. Aici intervin factorii de personalitate specifici fiecărei persoane. Sunt persoane care au capacitate de acceptare și persoane care nu găsesc mecanisme de adaptare. Cert este că optimismul este o trăsătura de personalitate, pe de o parte, și pe de altă parte, într-adevăr există studii care certifică faptul că  această trăsătură ajută și stemul imunitar și refacerea mult mai grabnică a organismului după diferite situații destabilizatoare.

 

X

Right Click

No right click