Florian Saioc este scriitor, membru al Filialei Craiova a Uniunii Scriitorilor din România, locuieşte în Târgu Jiu şi se apropie de venerabila vârstă de 90 de ani.

Florian Saioc

Destinul a făcut ca, în vremea când era redactor al revistei „Viaţa Românească” (ce apare la Bucureşti) a Uniunii Scriitorilor din România, să-l cunoască şi să-i „jaloneze” următorii ani (puţini, din păcate) de carieră ai teribilului poet al anilor 50, care a fost Nicolae Labiş.

Amintirile sale despre acele vremuri nu mai au nevoie de comentarii suplimentare...

În anul 1950, după ce absolvisem prima promoţie a Şcolii de Literatură şi Critică Literară „Mihai Eminescu”, am fost repartizat ca redactor la revista „Viaţa Românească”, pe atunci organul central al Uniunii Scriitorilor din Republica Populară Română, unde lucram la secţia de Poezie – eram cel mai tânăr din secţie. Am fost repartizaţi – cei vreo 30 care am absolvit, în funcţie de genul litrerar pe care-l scriam: poeţi, prozatori, dramaturgi şi critici literari. La „Viaţa Românească” îi aveam colegi pe poeţii Cicerone Teodorescu – care era şeful secţiei, Mihu Dragomir, Eugen Jebeleanu, Veronica Porumbacu şi Cristian Sîrbu.

Cristian Sîrbu citea toate scrisorile pe care le primea secţia noastră, la Poşta redacţiei, selecta, dintre poemele pe care le primea, ce credea el că este mai valoros, şi mi le dădea mie, pentru că aşa prevedea fişa postului. Eu le răspundeam mai amplu celor mai talentaţi, iar el le răspundea celorlalţi cu sfaturi de genul... mai scrieţi, sau nu mai scrieţi, sau mai citiţi etc., erau nişte răspunsuri stereotipe.

Nicolae Labis

Aveam programul de lucru la redacţie între orele 8.00-14.00 şi, într-o dimineaţă, Cristian Sîrbu îmi zice: „Uite, mă, un puşti, se numeşte Nicolae Labiş, ne trimite o poezie care mi se pare bună, publicabilă, chiar, tu ce zici?! E un elev de clasa a noua sau a zecea de liceu şi ne-a trimis o poezie interesantă, se numeşte Gazeta de stradă. Citeşte-o şi tu şi vezi ce faci cu ea, dacă eşti de părere că merită să-l promovăm, propune-l în redacţie, la debut!...

Eu am citit-o, am tăiat din ea vreo două-trei strofe care mi s-au părut mai slabe şi scădeau valoarea poeziei şi apoi am supus-o atenţiei colegiului de redacţie. Ne întruneam toţi, odată pe săptămână, după ce strângeam mai multe poeme care ni se păreau bunicele, şi hotăram care dintre ele vor fi publicate în revistă. Aşa am procedat şi cu poezia lui Labiş.

După ce am citit-o celor din colegiul de redacţie, Jebeleanu a zis: „E bun, băiatul ăsta, domne!... Ce-ar fi – că, uite, ni s-a spus în şedinţa de partid, să propunem şi noi un talent pentru seria următoare a Şcolii de Literatură „Mihai Eminescu”. Scrie-i, mă, Saioc, o scrisoare, să vedem dacă vrea să vină să urmeze cursurile Şcolii de Literatură şi critică literară „Mihai Eminescu”!...” 

Aşa am şi făcut: i-am scris o scrisoare lui Labiş, în care i-am spus că îi decontăm drumul şi cazarea la hotel, dacă poate să vină la Bucureşti, că o să-i publicăm poezia şi o să-şi primească drepturile de autor pentru ea şi, după ce vorbim, se întoarce acasă, la el, în Moldova, la Mălini, de unde era...

A venit, într-o dimineaţă, eram singur la birou, şi am auzit că bate cineva în uşă, i-am zis să intre, a deschis şi văd un băieţaş, mai scund decât mine, cu mutră de copil, încă nu avea nici 17 ani, abia îi dăduseră tuleiele, încă nu se bărbierise. Era îmbrăcat cu un pantalon şi o haină de stofă, un fel de cafeniu cu gri – urzeala cu gri şi „bătaia” maroniu mai închis, ţesute acasă, probabil de mama lui. De cum l-am văzut, am zis: „Labiş?”; el a întrebat: „Florian Saioc?”; zic: „Da”; „Ia loc”, i-am zis.

Am stat de vorbă, i-am spus cum e cu Şcoala de Literatură, că eu am absolvit această şcoală, au venit şi ceilalţi din redacţie şi au stat cu el de vorbă, iar el a zis că... „trebuie să-l întreb pe tata, dacă e de acord, pentru că eu mai am de făcut un an de şcoală... Se făcea, atunci, dacă nu mă înşel, liceul de zece clase. I-am spus că poate, după aceea, să-şi termine anul acela şi în particular şi poate să-şi dea şi bacalaureatul, că o să înveţe multe în Şcoala de Literatură, şi a acceptat, până la urmă. Apoi, după vreo săptămână, a revenit în Bucureşti şi, propus de noi, de la „Viaţa Românească”, s-a înscris la Şcoala de Literatură „Mihai Eminescu”.

După cum se ştie, viaţa lui Nicolae Labiş a fost scurtă şi strălucitoare ca un meteorit, încheindu-se după un tragic accident de tramvai petrecut în Bucureşti, în ziua de 22 decembrie 1956.