LIVE FC Universitatea - Chișineu Criș, ora 15.00

Asemenea oricărei legende, nici despre cea potrivit căreia România ar fi fost Grânarul Europei nu se ştie cine a creat-o şi când a fost pusă în circulaţie. Dar, această legendă a trăit şi trăieşte fiind alimentată de viziunea mistică a celor care cred în ea, sau de către cei interesaţi, fără a avea vreun temei în realitatea istorică.

Cercetând arhivele, întâlnim această legendă încă de pe vremea lui A.I. Cuza, în revistele Anale Economice, din anul 1861. Astfel, într-un articol în care se menţionează marile bogăţii ale ţării (fără a se specifica şi care erau acestea), se afirmă că România ar fi Grânarul Europei. Formula a fost repetată, apoi, până la izbucnirea primului război mondial. Şi, tot până atunci, marii proprietari pledau pentru menţinerea latifundiilor, a marilor exploataţii agricole, care – argumentau ei, au făcut, din România, Grânarul Europei.

În perioada interbelică – 1919-1939, stindardul România – Grânarul Europei a pălit, pentru că marea proprietate funciară, prin reforma agrară din 1921, s-a transformat, în majoritatea ei, în mică proprietate şi  mică exploataţie agricolă, cu randamente reduse. Dar, totuşi, legenda nu a apus: în unele publicaţii, în unele pledoarii parlamentare, care nu acordau atenţie datelor statistice, se mai auzea afirmaţia... mândriei naţionale a României – Grânar al Europei. Unele publicaţii şi unii autori străini au preluat şi difuzat, fără un fundament real, această apreciere.

Vreme de jumătate de secol, apoi, după cel de-al doilea război mondial şi în toată perioada agriculturii colectiviste şi statal centralizate, legenda a adormit. A fost trezită şi repusă în circulaţie după 1989, în scopuri electorale, politice sau, pur şi simplu, din ignoranţă, mai ales în parlament. Şi, astfel, fie din amintire, fie din auzite din bătrâni, ori pentru că legenda folosea ca argument pentru unele cauze, ea a trecut în mass-media. Propagarea ei era favorizată acum şi de faptul că, nici în cărţile de istorie generală şi nici în lucrările ştiinţifice de istorie socială şi economică, nu se spunea nimic pe această temă.

Dar, câţi oameni din ţara noastră cunosc situaţia agricolă românească de acum 100, sau 50 de ani? Şi atunci, autoritatea politică şi administrativă a celor care susţineau că România era Grânarul Europei investea această afirmaţie cu credibilitate; şi tot românul regretă acum trecutul glorios al ţării, care, înainte vreme, chipurile, hrănea Europa... Uneori, această afirmaţie este adusă ca argument pentru justificarea eficienţei micii exploataţii agricole actuale, rezultată prin efectul legii funciare, care a desfiinţat C.A.P.- urile şi a retrocedat pământul ţăranilor.

Datele statistice, singurele în măsură să comensureze producţia şi exportul românesc de cereale şi locul său în Europa, spun altceva...

Pe la anul 1860, potrivit unei statistici comparative europene, apărută la Lemberg (Ucraina), producţia de cereale a României se ridica la 115 milioane de franci francezi, iar exportul de cereale, ce reprezenta 31% din producţie, însuma 36 de milioane de franci. În aceeaşi perioadă, ţările exportatoare europene trimiteau spre graniţă – în general, tot în ţările continentului –, cereale în valoare de 573 de milioane de franci, Rusia şi Polonia deţineau 42% din exportul european, Imperiul Otoman exporta cereale în valoare de 84 milioane de franci, Austria – de 62 de milioane, Danemarca – de 52 de milioane, Uniunea Vamală Germană (creată în 1819) – de 36 de milioane. Deci, exporturile României reprezentau doar 6,2% din totalul exporturilor europene.  

Totodată, o altă categorie de state europene importau cereale în valoare de 811 milioane de franci. România acoperea 4,4% din importurile generale ale Europei. Continentul nostru – care avea un deficit de cereale de 238 milioane de franci, acoperit din importuri de peste ocean – importa în valoare de 811 milioane de franci şi exporta de 573 milioane.

Ca urmare, cu 6,2% din exportul şi 4,4% din importul european, România nu putea constitui, în 1860, în nici un caz, sursa principală de aprovizionare a Europei cu cereale, fiind, deci, era departe de a fi... Grânarul Europei.

În perioada 1860-1915, agricultura României a făcut progrese notabile. A sporit, astfel, surplusul de cereale pentru export, de la 568 mii tone, în media anilor 1862-1866, la 1.925 mii tone, în media anilor 1909-1913, respectiv o creştere a volumului exportului de 5,1 ori. România era, de altfel, pe la 1913, o ţară importantă în producţia şi exportul de cereale a continentului. În perioada luată în calcul, României îi revenea 5% din producţia de cereale a continentului, cu 6,4% în cea de grâu şi 18% în cea de porumb. La exportul Europei – de 21,6 milioane tone, România contribuia cu 2,9 milioane tone, respectiv cu 13,4% din total. Ţara noastră acoperea 8,7% din cele 33,2 milioane tone de cereale importate de Europa. Totalul necesităţilor de consum ale Europei (producţia, plus importul, minus exportul) se ridica la 132,6 milioane tone, la care ţara noastră contribuia (consum intern plus export) cu 6,2 milioane tone, ceea ce însemna 4,7% din necesarul continentului. Cu toate acestea, cu 5% din producţia de cereale a continentului, cu 13,4% din exportul său, cu 8,7% în acoperirea importului şi cu numai 4,7% din consumul întregului continent, România nu putea fi considerată, nici înaintea primului război mondial, Grânarul Europei.

În perioada interbelică, din cauza dezmembrării marilor proprietăţi latifundiare, care furnizau majoritatea producţiei la export, şi transformării lor în mici exploataţii ţărăneşti, România pierde poziţiile ocupate în producţia şi exportul de cereale ale continentului, de dinainte de primul război mondial. Una dintre consecinţele fărâmiţării şi parcelării agriculturii româneşti a fost reducerea randamentelor la hectar, ale diferitelor culturi, cu 20-30% şi scăderea serioasă a calităţii producţiei agricole, cu repercusiuni drastice asupra capacităţii de concurenţă pe piaţa mondială a cerealelor.

Populaţia României a crescut de 2,7 ori, producţia pe cap de locuitor s-a redus la 62,3%, deci cu peste o treime faţă de anii 1909-1913, în vreme ce consumul a înregistrat o creştere de doar 1%. Reducerea producţiei s-a repercutat asupra exportului, care s-a diminuat cu 82%.

După datele Anuarului Internaţional de Statistică Agricolă, în media perioadei 1934-1938, în Europa se produceau 126,3 milioane tone cereale, din care României îi reveneau 10,5 milioane tone, respectiv 8,3%. În aceeaşi perioadă, continentul nostru importa, anual, 41,4 milioane tone cereale şi exporta 10,9 milioane tone. România conta cu 3,9% în importul continentului şi cu 14% în exportul său. Consumul Europei, în acelaşi interval de timp, reprezenta 157,1 milioane tone, iar al României era de 10,3 milioane tone, adică 6,6% din consumul continentului.

Datele statistice de mai sus demonstrează, fără îndoială, că, în toată perioada modernă a României, deşi ţara noastră avea o strucură economică agrară, sau preponderent agrară, cu unul dintre cele mai ridicate grade de cerealizare din Europa – între 80-90% din întreaga suprafaţă arabilă se însămânţa cu cereale –, nu avea, în mod obiectiv, capacitatea de a furniza o cantitate mare de cereale Europei, pentru a putea fi considerată principala, sau una dintre principalele surse de alimentare a continentului.

În perioada 1950-1989, când colectivizarea forţată a creat mari exploataţii agricole şi, prin investiţii masive, s-a mecanizat şi chimizat agricultura, peste o treime din terenul arabil fiind amenajat pentru irigaţii (ceea ce a sporit randamentul la hectar), oferta de cereale româneşti pe piaţa europeană a rămas modestă.

Aşadar, datele statistice ne arată clar că, din cauza resurselor sale naturale limitate – suprafaţă şi populaţie –, cât şi din cauza caracterului preponderent manual al procesului de producţie, cu randamente reduse, România nu a putut şi nu putea să fie o bază prioritară de aprovizionare cu cereale a Europei, sau, cum a circulat şi circulă legenda,... Grânarul Europei.