Suntem, permanent, sclavii lui... vreau să fac ceva în viaţă, să fac carieră, să fiu cunoscut şi lumea să mă laude. Adică să mă înalţ, să devin vizibil şi să realizez cât mai multe.

Cam asta spui şi gândeşti începând de prin adolescenţă până pe la vreo 50 de ani, când deja – sau poate chiar mai devreme, începi să conştientizezi declinul şi să-i dai dreptate Ecclesiastului (dacă ai citit Biblia) care spune că... totul e deşertăciune şi vânare de vânt.

Toată viaţa unui om este cantonată - exceptând copilăria (care este cea mai fericită perioadă a existenţei fiecăruia dintre noi) –, în această zbatere a Fiinţei conştiente, mereu dornică de ceva nou, care crede că îi poate aduce FERICIREA, şi ora H – adică momentul din care începe să devină conştient de inutilitatea faptelor sale de până atunci. E momentul critic al fiinţei fiecăruia, în care se află la o răscruce de drumuri: ori merge mai departe, încercând să accepte că, de fapt, în subconştient, chiar şi când era tânăr, ştia că se va ajunge aici; ori intră în depresie, în criza vârstei, care îl poate duce spre o alunecare vertiginoasă în jos, către Eul său primordial şi către întrebările fundamentale despre sensul existenţei în lumea materială, atât de înşelătoare şi de vremelnică!...

Am cunoscut oameni care, după vârsta de 40 de ani, au clacat psihic, au început să refuze să mai vrea să trăiască pentru că li se părea inutil... Mulţi dintre cei care gândesc aşa ajung la suicid sau, mai grav, la fapte comise dintr-un fel de disperare, asociată cu o dorinţă confuză de răzbunare pe ceva, sau pe cineva: aceştia sunt cei care încep să comită fapte antisociale şi ajung chiar la crimă, pentru că nu le mai pasă de ce li se întâmplă şi simt nevoia să răzbune ceea ce cred că li se întâmplă lor, din cauza altora... Criminalul Gheorghe Dincă, de la Caracal, este unul dintre ei.

Fiecare dintre noi acumulăm tot felul de frustrări în viaţă, începând cu neîmplinirile personale, continuând cu trădarea celor pe care îi consideram prieteni, iar lista e lungă şi motive de răzbunare, la un moment dat, există, dacă asta cauţi.

Tot criminalul din Caracal le-a zis procurorilor care-l anchetează că... vinovat e taică-său, pentru ce s-a întâmplat, să-l întrebe pe taică-său(!) (care, am înţeles că s-ar fi spânzurat în curtea casei)... Se numeşte cumva – psihiatrii ştiu mai bine, tendinţa asta a multor făptuitori de rele de a da vina pe alţii pentru faptele lor.

De aceea consideram, mai sus, că a te înălţa este aproape acelaşi lucru cu a te coborî, pentru că, indiferent de vârfurile de carieră pe care le atingi şi de starea materială de care te bucuri, în viaţă, există doar alergarea inconştientă către un ţel inexistent, la capătul cursei aflându-se inscripţia... totul e deşertăciune şi vânare de vânt.

A te înălţa este aproape acelaşi lucru cu a te coborî pentru că, indiferent că vrem, sau nu, funcţionăm după legile Universului, unde nu există Sus şi Jos, Viaţă şi Moarte, Fiinţă şi Nefiinţă, ci doar Haosul general din care facem parte şi pe care, de când ne naştem şi până murim, încercăm, inutil şi cu mari suferinţe, să-l ordonăm în vreun fel...