În urmă cu două zile, am avut nevoie să ajung la Gara Craiova şi am urcat, din centrul oraşului, într-unul din autobuzele Regiei Autonome de Transport Craiova, pe traseul 1 – PECO Romaneşti–Gară.

Era un autobuz marca ROCAR, cu indicativul 406, vechi de cel puţin 45 de ani, îmi amintesc – şi cred că nu mă înşel, că autobuzele astea au fost puse în circulaţie pe la începutul anilor ꞌ80, în secolul trecut.

Până să se deschidă şi, apoi, să se închidă, uşile fâsâie sănătos câteva secunde, scaunele sunt nişte alveole dintr-un plastic atât de uzat încât a început să se destrame ca o ţesătură, podeaua e peticită cu nişte linoleum albastru, cu picăţele, prins cu şuruburi, iar bietul autobuz mai să zici că îşi dă duhul – te apucă şi mila de el: gâfâie, tremură din toate încheieturile, ca un bătrân la azil, şi ai impresia că depune un mare efort, peste puterile lui, ca să se deplaseze pe traseu... Bătrân şi îmbătrânit moral, când opreşte în staţie, o face cu smucituri, iar când accelerează de pe loc i se ridică puntea din faţă, ca unui şarpe care îşi saltă capul ca să arate că e, încă, viu...

Aceste autobuze au fost creaţia regimului Ceauşescu şi au fost considerate realizări extraordinare în epocă. Şi iată că Ceauşescu nu a murit, el trăieşte, în continuare, prin aceste autobuze vechi de la RAT Craiova. Le lipsesc doar tablourile cu cel mai iubit fiu al poporului, tablouri care, până spre sfârşitul lui 1989, fuseseră puse şi în autobuze, ca să nu uităm, nici o clipă, cine conduce ţara şi destinele noastre lumeşti.

Încă mai mergem, deci, cu autobuzele lui Ceauşescu, care sunt la fel de vii cum sunt amintirile noastre despre Epoca de Aur a Conducătorului Suprem de la Scorniceşti...