Joi, 9 mai 2019, am văzut la televizor două Românii: una reală, la Sibiu, formată din oameni care gândesc liber, stăpâni pe gesturi şi fapte, care abordează, cu seriozitate şi îngrijorare, viitorul lor şi al copiiilor lor, şi una adusă cu autocarul, la Iaşi, forţată să se manifeste gregar, formată din oameni care nici nu ştiau prea bine de ce se află acolo, o primăriţă de comună care îl ameninţa cu bătaia pe un cameraman care filma cum îi băga cu japca pe oameni în autocar şi o jurnalistă din Iaşi, prezentatoare de ştiri, bătută de susţinătorii lui Dragnea... Asta este diferenţa reală dintre preşedintele României, Klaus Johanis, şi preşedintele PSD, Liviu Dragnea – pentru că pe Călin Popescu Tăriceanu nici nu îl mai pun la socoteală, el este cantitatea neglijabilă care este necesară doar atunci când este nevoie de o majoritate mincinoasă în Parlament...

M-au apucat frisoanele şi frica atunci când aproape că am identificat mitingul pesedeului, de la Iaşi, cu mitingurile lui Ceauşescu de odinioară: pancarte cu sloganuri propagandistice care frizează chiar şi bunul-simţ al celui cu câteva clase elementare!... Purtate de oameni care au trăit în regimul comunist al lui Ceauşescu şi ştiu foarte bine ce greutăţi şi câte interdicţii însemna viaţa în acele vremuri. De prin 1982, după renumitele „Teze de la Mangalia” ale lui Ceauşescu, se dusese perioada romantică a comunismului: alimentele de bază se dădeau numai pe cartelă, cu raţii strict stabilite, iar pentru celelalte alimente trebuia să stai multe ore, chiar şi o jumătate de zi, sau de noapte, la cozi infernale, ca să poţi prinde ceva; locuri de muncă deja nu prea mai erau – trebuia să ai relaţii, ca şi acum, la partid, ca să-ţi găseşti un serviciu, iar despre libertăţile de acum – libera circulaţie, libertatea presei, libertatea de expresie, nici pomeneală!...

Să vii acum cu pancarte prin care să ceri înapoi dictatura unui singur om, în condiţiile în care ai mai trăit asta şi ştii cum e, nu ţine numai de inconştienţă şi analfabetism politic, ci este vorba deja o alienare mintală colectivă, întreţinută de interesele de moment ale unora şi de uşurinţa altora de a se lăsa manipulaţi. Mentalitatea multor români, care consideră că Statul trebuie să le dea, ne-a adus aici. Nu, Statul nu trebuie să vă dea nimic pentru statul degeaba, trebuie să întreprindeţi ceva, dacă sunteţi valizi, aveţi mâini şi picioare şi capacitatea fizică şi mentală de a munci pentru a vă întreţine!

În natură există simbioze ciudate, dar reciproc avantajoase. De pildă, planta de mazăre trăieşte în simbioză cu nişte bacterii care locuiesc în nodozităţile de pe tulpină şi care se hrănesc cu seva ei. Ai zice că aceste bacterii sunt parazite, pentru că mănâncă din bucatele ei zilnice, din masa ei, de dimineaţă, de prânz şi seară, dar nu este aşa, pentru că aceste bacterii sunt fixatoare de azot, adică fixează azotul din atmosferă, ce are un rol important în viaţa plantei şi i-l dau ei, ca materie primă, pentru a-şi prepara acea hrană zilnică. Deci, bacteriile aduc şi ele bucate la masa la care mănâncă, nu stau degeaba, nu mănâncă degeaba şi nu cer ajutor social de la plantă... Cu alte cuvinte, muncesc cot la cot cu planta, pentru a avea ce mânca.

Este evident că cei care nu muncesc cot la cot cu Statul, deşi sunt valizi şi o pot face, sunt paraziţi! Şi nici un argument pro-paraziţi nu mă poate convinge că nu e aşa. Să ai casă-vilă cu 30 de camere – cum am văzut un caz, la televizor, Mercedes în curte şi să primeşti ajutor social, ba mai mult, să ceri un ajutor bănesc mai mare pentru încălzire, ca să poţi încălzi, iarna, cele 30 de camere, mi se pare revoltător şi de o nesimţire cruntă, tupeu şi aroganţă socială din partea celor care se cred şmecheri şi fentează Statul! Iar unii au reuşit chiar să fenteze şi vigilenţa altor state, de la care primesc ajutoare sociale nemeritate, ceea ce înseamnă înşelătorie şi jigodism!

Mă uitam la oamenii aceia simpli, care au lăsat acasă grădinile neudate şi animalele ţipând de foame în coteţe, aduşi de PSD, cu autocarele, la Iaşi, şi mă gândeam că mulţi dintre ei au copii afară, în alte ţări, care duc o viaţă normală, muncesc ca să-şi facă un viitor şi, cu siguranţă, le trimit şi lor acolo, nişte euro sau dolari, ca să ducă o viaţă mai bună, pentru că sunt părinţii lor... Poate că unii dintre ei şi-au văzut părinţii la televizor, aduşi cu japca de PSD, şi le-a fost ruşine de ceea ce fac cei care le-au dat viaţă, de faptul că nu înţeleg nimic din ce li se întâmplă, sau pentru că acceptă să fie manipulaţi şi batjocoriţi de partidul care îi ameninţă că, dacă nu vin la miting, vor fi daţi afară din serviciu sau li se va tăia ajutorul social...

Mulţi dintre cei care lucrează în străinătate vin aici şi strigă, sau declară, cu orice ocazie cu care sunt întrebaţi, că vor o ţară ca afară, în timp ce înnăuntru, părinţii lor, inconştienţi şi speriaţi, trăiesc în acelaşi spaţiu imund, ca înainte cu 30 de ani, dar se bucură atunci când primesc euro de la copii(!)... Nu vor înţelege nimic nici dacă, Doamne fereşte!, Europa va scuipa România afară, ca pe o măsea stricată, iar copiii lor, cei care le trimit bani acum, vor fi trimişi înapoi, la coada sapei...    

Aş fi vrut să fiu în stare să nu mă apuce tristeţea şi disperarea când am văzut ce ne pregăteşte PSD pentru viitor... Dacă aş mai fi avut 20 de ani, acum, aş lăsa-o baltă şi de presă, şi de literatură şi m-aş fi dus în lume, fugind, străduindu-mă să nu mă mai uit înapoi!... Dar, cum totdeauna am fost sentimental şi legat de locurile în care m-am născut şi am copilărit, probabil că nu aş fi reuşit să fac ceea ce spun aici, la supărare.

În urmă cu vreo două seri, invitată fiind la un post de televiziune, Corina Creţu, europarlamentar din partea PSD şi comisar european, a spus, răspicat, că „legile nu trebuie modificate pentru un grup de oameni”, ci trebuie să răspundă nevoilor de dreptate şi democraţie ale tuturor cetăţenilor unui popor.   

Pe 9 mai, la Sibiu am văzut Occidentul, format din oameni care ştiu ce vor de la viaţă şi de la viitorul lor.

La Iaşi, am văzut o Românie protocronică, vizitată, încă, de atavismele regimului autoritar pe care l-am vrut eradicat, în decembrie 1989, când am strigat Jos comunismul!

E adevărat că somnul raţiunii naşte monştri vii! Şi cei care-l aclamau pe Hitler credeau că el este cel care le va aduce bunăstare şi un viitor luminos, dar ei nu trecuseră, încă, printr-un coşmar, aşa cum am trecut noi prin comunism şi cum au trecut şi ei, după pierderea războiului. Ai zice că, după ce a scăpat, în mod miraculos, de o boală gravă, omul preţuieşte mai mult viaţa şi se fereşte de cauzele care l-au adus pe patul de moarte, dar iată că nu e aşa! Dintr-o plăcere sado-masochistă inconştientă, acelaşi om vrea să zacă din nou şi să zguduie patul, încă o dată, cu frisoanele dinaintea morţii...